Întrebarea
Un mod obișnuit de a explica închisorile brutale este să-i învinovățești pe oamenii din ele: deținuți violenți, gardieni sadici. Philip Zimbardo și studenții lui de la Stanford au vrut să testeze o altă idee. Ce s-ar întâmpla dacă ai lua tineri fără antecedente de violență, i-ai face pe unii gardieni și pe alții deținuți și ai lăsa cadrul să facă restul? Dacă cruzimea ar apărea oricum, cauza ar fi situația, nu oamenii.
Cum s-a desfășurat
Un anunț în ziarele locale căuta studenți bărbați pentru un „studiu psihologic al vieții din închisoare”, plătit cu 15 dolari pe zi. Au răspuns circa 75 de bărbați. După chestionare și interviuri, cercetătorii i-au ales pe cei 24 considerați cei mai echilibrați și maturi și i-au împărțit în gardieni și deținuți prin aruncarea unei monede.
„Închisoarea” era o porțiune scurtă de coridor din subsolul clădirii Jordan Hall, clădirea de psihologie, amenajată cu trei celule mici și o debara întunecată folosită pentru izolare. Cu ajutorul poliției din Palo Alto, deținuții au fost ridicați de acasă în august 1971, fără avertisment, acuzați de spargere sau de jaf armat, încătușați, percheziționați, li s-au luat amprentele și au fost duși la închisoarea simulată.
Gardienii lucrau în ture de opt ore și mergeau acasă între ele; deținuții stăteau acolo zi și noapte. Gardienilor li s-a spus să nu folosească pedepse fizice. Zimbardo însuși a jucat rolul de „director” al închisorii, iar un asistent student, David Jaffe, pe cel de șef al gardienilor. Studiul trebuia să dureze cel mult două săptămâni.
Ce a ieșit
Potrivit relatării publicate de Craig Haney, Curtis Banks și Zimbardo (un raport din 1972, publicat ca articol în 1973), evenimentele s-au precipitat:
- Gardienii au impus numărători repetate, au cerut liniște și au folosit flotările printre pedepse. Unii au mers mai departe și au inventat umilințe.
- Nu toți gardienii au fost duri. Unii au fost stricți, dar corecți, însă niciunul dintre gardienii „buni” nu a intervenit ca să-i oprească pe ceilalți.
- În două zile, unii deținuți au început să cedeze psihic. Cinci dintre cei zece deținuți din analiză au fost eliberați mai devreme, patru din cauza unei suferințe emoționale acute (plâns, furie, anxietate) și unul din cauza unei erupții cutanate provocate de stres.
În a șasea zi, Zimbardo a oprit studiul. Cu o seară înainte, Christina Maslach, o tânără psihologă care tocmai își terminase doctoratul la Stanford și care avea atunci o relație cu Zimbardo, venise să intervieveze participanți. A văzut deținuți duși în șir la toaletă cu saci pe cap și l-a confruntat cu suferința la care fusese martoră. Zimbardo a spus că acela a fost momentul în care s-a trezit.
Concluzia autorilor a fost situațională: închisoarea în sine, nu personalitatea oamenilor din ea, a produs cruzimea și prăbușirile psihice. Ei au remarcat totuși că eșantionul lor era prea omogen pentru a testa cum trebuie personalitatea. Zimbardo a revenit la studiu timp de decenii, cel mai pe larg în The Lucifer Effect („Efectul Lucifer”, 2007), unde l-a legat de abuzurile asupra deținuților de la Abu Ghraib.
Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)
Îndoieli de la început. În 1975, psihologii Banuazizi și Movahedi le-au dat unor studenți o descriere a studiului și i-au întrebat ce cred că se va întâmpla. Cei mai mulți au ghicit ipoteza cercetătorilor și circa 90% au prezis că gardienii vor fi opresivi și ostili. Argumentul lor: participanții poate că pur și simplu au jucat rolurile despre care știau că sunt așteptate de la ei, o problemă pe care psihologii o numesc caracteristicile cererii (demand characteristics). Alți cercetători au răspuns la vremea respectivă că acestea există în toate studiile și nu explică, singure, rezultatele.
Ce arată arhivele. După ce Zimbardo a donat arhiva studiului bibliotecii Stanford în 2011, cercetătorul francez Thibault Le Texier a parcurs înregistrările și documentele și a intervievat 15 participanți. Cartea lui a apărut în franceză în 2018, iar articolul principal în American Psychologist în 2019. Punctele lui centrale:
- Articolul din 1973 spunea că niciunul dintre grupuri nu a primit o pregătire specifică. Totuși, la o sesiune de orientare cu o zi înainte de arestări, gardienilor li s-a spus despre ce e studiul, iar șeful gardienilor a sugerat tactici concrete.
- Arhivele îl arată pe șeful gardienilor presând un gardian reticent să fie mai dur, spunându-i că fiecare gardian ar trebui să fie „ceea ce numim un gardian dur”.
- Gardienilor nu li s-a spus că sunt și ei studiați; au fost tratați mai degrabă ca asistenți ai echipei de cercetare.
- Deținuții nu puteau pur și simplu să plece. Li se permitea să plece pentru boală, pentru o prăbușire psihică sau cu permisiunea cercetătorilor.
- Mai puțin de 15% din cele circa 150 de ore au fost înregistrate, iar înregistrările s-au concentrat pe momentele dramatice. Multe dintre regulile închisorii (11 din 17, după numărătoarea lui Le Texier) fuseseră copiate după o închisoare simulată pe care același student o organizase într-un cămin de la Stanford cu trei luni înainte.
Prăbușirea psihică. Într-un articol din 2018 pe Medium, jurnalistul Ben Blum a relatat că Douglas Korpi, primul deținut eliberat, spunea acum că își mimase prăbușirea ca să iasă și să învețe pentru un examen de admitere la studii postuniversitare. Korpi descrisese anterior experiența ca profund tulburătoare.
Răspunsul lui Zimbardo. Într-un răspuns din 2018, Zimbardo a susținut că un cercetător care crede că o prăbușire e reală trebuie să o trateze ca reală și că relatările lui Korpi s-au schimbat de-a lungul timpului. A spus că presiunea șefului gardienilor pentru duritate fusese blândă, că forța fizică era interzisă și că gardienii au ales singuri cât de departe să meargă. Dacă gardienii doar făceau ce credeau că se așteaptă de la ei, a întrebat el, de ce au rămas unii amabili? A acceptat că studiul avea defecte și a numit lipsa unui observator științific independent un defect major.
Cine se oferă voluntar. În 2007, psihologii Carnahan și McFarland au publicat două anunțuri aproape identice, unul care menționa „viața din închisoare” și unul care nu. Cei care au răspuns la anunțul despre închisoare au obținut scoruri mai mari la agresivitate, autoritarism, machiavelism, narcisism și dominanță socială și mai mici la empatie și altruism. Autorii au spus că acest lucru susține o interacțiune între persoană și situație, deși implicațiile pentru studiul din 1971 rămân incerte.
Studiul închisorii BBC. În decembrie 2001, Stephen Reicher și Alex Haslam au desfășurat un studiu al închisorii împreună cu BBC (difuzat în 2002). A fost planificat pentru cel mult zece zile și a durat opt, sub supravegherea unei comisii de etică independente. Gardienii au fost desemnați aleatoriu și au primit putere, dar nicio instrucțiune despre cum să o folosească. Gardienii nu au ajuns să se identifice cu rolul lor și nu se simțeau în largul lor folosindu-și autoritatea. Deținuții și-au construit o identitate comună și până la urmă i-au înfrânt. A urmat o comună autoguvernată, care apoi s-a destrămat, iar unii participanți au început să susțină un nou regim aspru. Reicher și Haslam au concluzionat că oamenii se îndreaptă mai ușor spre tiranie atunci când grupurile lor eșuează și se simt neputincioși, nu pentru că rolurile îi fac automat cruzi pe oameni. Zimbardo a răspuns că un studiu televizat nu era o replicare validă.
Etica
Studiul a fost aprobat de comisia Universității Stanford pentru cercetarea pe subiecți umani și finanțat de Office of Naval Research (Biroul de Cercetare Navală al SUA), iar în 1973 o evaluare cerută Asociației Americane de Psihologie (APA) a concluzionat că fuseseră respectate ghidurile vremii. Participanții au semnat formulare de consimțământ, deși acestea nu avertizau asupra suferinței intense care a urmat.
Problemele principale sunt limpezi retrospectiv, iar Zimbardo a recunoscut el însuși câteva. Ca director, el era în același timp cel care conducea închisoarea și omul de știință care trebuia să o observe, iar mai târziu a scris că acest rol l-a absorbit și i-a abătut atenția de la cercetare. În The Lucifer Effect și-a descris eșecul de a interveni drept un „păcat prin omisiune” și și-a cerut scuze.
Astăzi, studiul nu ar fi aprobat în această formă: nicio persoană independentă cu puterea de a-l opri, un cercetător care conduce situația pe care o studiază și participanți care nu se simțeau liberi să plece.
Ce înseamnă astăzi
Experimentul închisorii Stanford e mai bine înțeles ca o demonstrație spectaculoasă decât ca un experiment controlat. Nu dovedește că oricine primește o uniformă va deveni crud; această afirmație puternică este contestată, iar dovezile pentru ea sunt mai slabe decât lasă să se înțeleagă faima ei.
Ce rezistă criticilor e mai interesant:
- Situațiile și rolurile contează, dar oamenii aduc ceva în ele, de la motivele pentru care s-au oferit voluntari până la felul în care se văd pe ei înșiși.
- Conducerea contează foarte mult. Atât în studiul de la Stanford, cât și în cel al BBC, ce spuneau și ce așteptau cei care conduceau a modelat comportamentul gardienilor.
- Reicher și Haslam susțin că oamenii se poartă cu cruzime într-un grup atunci când se identifică cu el și cred în ceea ce face, nu doar pentru că le-o cere un rol. Aceasta este interpretarea lor și e încă dezbătută.
Dacă au dreptate, asta e neliniștitor în felul său. Sugerează că răul e adesea făcut de oameni care cred că fac ce trebuie, ceea ce înseamnă și că el poate fi pus sub semnul întrebării și refuzat.
Ai fi trecut testul?
În curând. Nu există un mod onest de a simula acest experiment, așa că nici nu vom încerca. În schimb, câteva întrebări scurte: ce ai fi făcut ca gardian dacă un coleg te-ar fi împins să fii mai dur, ca deținut dacă nu ți-ar fi fost clar dacă ai voie să pleci și ca Maslach, intrând din afară. Nu există scoruri. La final vei vedea ce au făcut participanții reali și cum se leagă fiecare răspuns de dezbaterea de mai sus.
Întrebări frecvente
Cât a durat experimentul închisorii Stanford?
A fost planificat pentru cel mult două săptămâni și a fost oprit după șase zile, în august 1971. Zimbardo l-a încheiat în dimineața de după ce Christina Maslach, o tânără psihologă care tocmai își terminase doctoratul la Stanford, a obiectat față de ce văzuse.
A fost falsificat experimentul închisorii Stanford?
Nu falsificat, dar grav compromis. Arhivele studiate de Thibault Le Texier arată că gardienilor li s-au explicat scopurile studiului și au fost încurajați să fie duri, lucru pe care raportul original nu l-a lămurit. Zimbardo respinge acuzația că acest lucru ar explica comportamentul gardienilor.
A fost replicat experimentul închisorii Stanford?
Nu în întregime. Studiul închisorii BBC (2001–2002), condus de Stephen Reicher și Alex Haslam, nu le-a dat gardienilor nicio instrucțiune despre cum să se poarte. Gardienii nu s-au sudat în jurul rolului lor, iar deținuții s-au organizat și i-au înfruntat.
A fost etic experimentul închisorii Stanford?
A fost aprobat la vremea lui, dar nu ar trece astăzi. Zimbardo a numit mai târziu drept defecte grave dublul său rol, de cercetător și de director al închisorii, precum și lipsa unui observator independent.
Surse
- Haney, C., Banks, C., & Zimbardo, P. (1972). Interpersonal dynamics in a simulated prison (Technical Report Z-09). Stanford University, prepared for the Office of Naval Research. apps.dtic.mil/sti/pdfs/AD0751041.pdf
- Haney, C., Banks, W. C., & Zimbardo, P. G. (1973). Interpersonal dynamics in a simulated prison. International Journal of Criminology and Penology, 1, 69–97. www.ncjrs.gov/pdffiles1/Photocopy/10301NCJRS.pdf
- Stanford Prison Experiment official website (prisonexp.org). Frequently asked questions. www.prisonexp.org/faq
- Zimbardo, P. G. (2018). Philip Zimbardo's response to recent criticisms of the Stanford Prison Experiment. prisonexp.org. academicweb.nd.edu/~rwilliam/ndonly/readings/Methods/01-Experimentation/ZimbardoDefense2018.pdf
- Zimbardo, P. (2007). The Lucifer effect: Understanding how good people turn evil. Random House.
- Le Texier, T. (2019). Debunking the Stanford Prison Experiment. American Psychologist, 74(7), 823–839. doi:10.1037/amp0000401
- Le Texier, T. (2018). Histoire d'un mensonge: Enquête sur l'expérience de Stanford. Paris: La Découverte (Zones).
- Blum, B. (2018, June 7). The lifespan of a lie. Medium (Trust Issues).
- Live Science (2018). One of psychology's most famous experiments was deeply flawed. www.livescience.com/62832-stanford-prison-experiment-flawed.html
- Banuazizi, A., & Movahedi, S. (1975). Interpersonal dynamics in a simulated prison: A methodological analysis. American Psychologist, 30, 152–160.
- Reicher, S., & Haslam, S. A. (2006). Rethinking the psychology of tyranny: The BBC Prison Study. British Journal of Social Psychology, 45(1), 1–40. doi:10.1348/014466605X48998
- Reicher, S., & Haslam, S. A. (2006). Tyranny revisited: Groups, psychological well-being and the health of societies. The Psychologist (British Psychological Society). bps.org.uk/psychologist/tyranny-revisited-groups-psychological-well-being-and-health-societies
- Carnahan, T., & McFarland, S. (2007). Revisiting the Stanford Prison Experiment: Could participant self-selection have led to the cruelty? Personality and Social Psychology Bulletin, 33(5), 603–614. doi:10.1177/0146167206292689
- Wikipedia. Stanford prison experiment (accessed November 2026). en.wikipedia.org/wiki/Stanford_experiment
- Ratnesar, R. (2011). The menace within. Stanford Magazine, July/August 2011. stanfordmag.org/contents/the-menace-within