Întrebarea
Stanley Milgram, un tânăr asistent universitar (assistant professor) la Yale, și-a deschis primul articol despre obediență cu Holocaustul: milioane de oameni fuseseră uciși la comandă, iar asta nu se putea întâmpla decât pentru că foarte mulți oameni executaseră ordine. Această încadrare e dezbătută de atunci încoace (mai multe mai jos). Întrebarea pe care a testat-o de fapt era mai îngustă. Dacă o persoană în halat de laborator îi spune unui adult obișnuit să continue să-i facă rău unui străin, în ce moment spune acel adult „nu”?
Cum s-a desfășurat
Bărbați din New Haven și din orașele din jur au răspuns unui anunț pentru un studiu plătit despre memorie și învățare (4,50 dolari, ai lor orice s-ar fi întâmplat).
La laborator, fiecare întâlnea un presupus coleg voluntar, iar cei doi trăgeau bilețele pentru rolurile de „profesor” și „elev”. Pe ambele bilețele scria „profesor”. Elevul era un actor, un contabil de 47 de ani pregătit pentru rol, iar experimentatorul sever în halat gri era profesor de biologie la un liceu.
Elevul era legat de un scaun în camera alăturată, cu un electrod la încheietură. Profesorul stătea la un generator de șocuri impresionant, cu 30 de comutatoare, de la 15 la 450 de volți, din 15 în 15 volți. Grupurile de comutatoare purtau etichete care urcau de la un șoc ușor până la unul sever, periculos, iar ultimele două erau marcate doar cu un amenințător XXX. Profesorul primea mai întâi un șoc-mostră real, de 45 de volți.
Profesorul citea perechi de cuvinte printr-un interfon și îl testa pe elev. Pentru fiecare răspuns greșit trebuia să dea un șoc cu o treaptă mai mare. Elevul nu a primit niciodată un șoc real; răspunsurile lui și, mai târziu, protestele lui urmau un scenariu. În prima versiune publicată, el bătea în perete la 300 de volți, din nou la 315, apoi tăcea.
Dacă profesorul ezita, experimentatorul folosea o serie fixă de patru îndemnuri, de la o rugăminte politicoasă de a continua, trecând prin afirmații că experimentul o cere, până la ultimul: „Nu aveți de ales, trebuie să continuați.” Dacă profesorul refuza și după al patrulea, sesiunea se încheia.
Ce a ieșit
Dintre primii 40 de bărbați, raportați în 1963:
- 26 (65%) au mers până la capăt, la 450 de volți.
- Niciunul nu s-a oprit înainte de 300 de volți.
- Cei 14 care l-au sfidat pe experimentator s-au oprit între 300 și 375 de volți.
Înainte să se cunoască rezultatele, 14 studenți din ultimul an la psihologie de la Yale fuseseră rugați să prezică ce ar face 100 de oameni. În medie, se așteptau ca 1,2% să ajungă până la capăt.
Obediența nu părea deloc calmă. Milgram a relatat că mulți bărbați prezentau semne de tensiune intensă. Paisprezece dintre cei 40 au râs nervos, iar trei au avut crize de râs incontrolabile.
Între august 1961 și mai 1962, Milgram a desfășurat 23 de condiții cu 780 de oameni, schimbând câte un singur lucru. Celebrii 65% s-au dovedit a fi doar un punct dintr-un interval larg:
- Distanța față de elev. Cu elevul protestând audibil din camera alăturată, 62,5% au mers până la capăt. Cu el stând în aceeași cameră, 40%. Când profesorul trebuia să apese mâna elevului pe o placă de șoc, 30%.
- Distanța față de autoritate. Când experimentatorul pleca și putea fi contactat doar la telefon, 9 din 40 (22,5%) au mers până la capăt.
- Prestigiul. Într-un birou ponosit din Bridgeport, departe de campusul Yale, 47,5% au mers până la capăt.
- Colegii. Când alți doi „profesori” (ambii actori) au refuzat să continue, doar 4 din 40 (10%) au continuat. Când ceilalți doi au mers mai departe, 72,5% au făcut-o.
- Cine apasă maneta. Când participantul doar citea cuvintele și altcineva dădea șocurile, 92,5% au rămas până la capăt.
- Femeile. Patruzeci de femei, în configurația de bază, s-au supus în aceeași proporție ca bărbații, 65%.
O analiză din 2014 a 21 dintre aceste condiții a găsit o rată medie de obediență de 43,6%. Factorii ținând de experimentator și cei ținând de elev au contat aproximativ la fel de mult.
Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)
Arhivele spun o poveste mai încâlcită. Psihologa Gina Perry a parcurs documentele și înregistrările lui Milgram de la Yale și a intervievat foști participanți pentru cartea ei Behind the Shock Machine. Printre descoperirile ei și ale altor cercetători care au lucrat în arhivă:
- Scenariul nu a fost mereu respectat. Stephen Gibson (2013), studiind înregistrările sesiunilor, a constatat că în trei sesiuni ale unei condiții experimentatorul a mers dincolo de cele patru îndemnuri, de exemplu ieșind din cameră ca să „verifice” elevul, o tactică pe care Milgram și experimentatorul au negociat-o pe parcurs. Gibson susține că aceasta a funcționat ca un șiretlic, nu ca un ordin, așa că e greu de interpretat drept obediență față de autoritate.
- Nu toată lumea a crezut. Milgram scria în 1963 că participanții erau convinși că situația e reală. În 2019, Perry și colegii ei au reanalizat un raport nepublicat din 1962 al echipei lui Milgram. În 18 din 23 de condiții, oamenii care credeau pe deplin că șocurile sunt reale au dat șocuri mai mici decât cei care aveau îndoieli. Participanții care credeau cel mai puternic au fost de circa două ori și jumătate mai predispuși să-l sfideze pe experimentator decât ceilalți. Efectul este modest, iar autorii notează că gradul în care oamenii au crezut e greu de măsurat.
- Explicațiile au venit târziu. Potrivit aceluiași articol, Milgram nu le-a explicat formal participanților studiul (debriefing) decât după ce cam trei sferturi dintre ei participaseră deja, și doar cam un sfert au primit explicația completă, verbală. Mulți au aflat adevărul dintr-un raport scris, luni mai târziu.
De ce s-au supus oamenii? Răspunsul lui Milgram, expus în scrierile lui de mai târziu, a fost „starea agentică”: oamenii predau responsabilitatea autorității și se privesc ca pe un instrument al ei. Psihologii Alex Haslam și Stephen Reicher susțin aproape opusul. În lectura lor, participanții au continuat atunci când s-au identificat cu experimentatorul și au crezut că ajută știința, nu pentru că încetaseră să gândească. Ei subliniază că ordinul cel mai direct, îndemnul „nu aveți de ales”, i-a făcut de obicei pe oameni să refuze. Ei numesc asta „implicare activă în urmarea liderului” (engaged followership). Perry și colegii ei acceptă că explică o parte din comportament, dar susțin că participanții au avut motive foarte diferite. Dezbaterea rămâne deschisă.
Replicări parțiale moderne. O replicare completă nu ar fi aprobată astăzi, așa că cercetătorii au construit versiuni mai sigure:
- Statele Unite, 2009. Jerry Burger, de la Universitatea Santa Clara, a testat 70 de adulți și s-a oprit la 150 de volți, punctul în care elevul cere pentru prima dată să fie eliberat. A ales acest punct pentru că, în datele lui Milgram, 79% dintre cei care îl depășeau mergeau până la capăt. Și-a selectat participanții și le-a spus în mod repetat că pot pleca păstrând cei 50 de dolari. În condiția comparabilă cu cea a lui Milgram, 70% au fost gata să continue dincolo de 150 de volți, față de 82,5% în studiul lui Milgram, o diferență care nu a fost semnificativă statistic. Faptul de a vedea o altă persoană refuzând nu a redus prea mult obediența.
- Polonia, 2017. Dariusz Doliński și colegii lui de la Universitatea SWPS au testat 80 de oameni între 18 și 69 de ani, cu zece butoane la niveluri mai mici ale „șocurilor”. 90% au apăsat butonul cel mai înalt. Refuzurile au fost de circa trei ori mai frecvente când elevul era o femeie, deși autorii avertizează că un eșantion de această mărime nu poate tranșa problema.
Ambele studii se opresc mult înainte de punctul final al lui Milgram, așa că arată că mulți oameni pornesc pe acest drum, nu cât de departe ar merge.
Etica
Studiul s-a bazat pe înșelăciune la fiecare pas: povestea de acoperire, tragerea la sorți trucată, actorul și generatorul fals. Suferința provocată era vizibilă și a fost descrisă chiar în articol.
În 1964, psihologa specializată în dezvoltare Diana Baumrind a publicat o critică dură. Ea a susținut că suferința ar fi trebuit să-l facă pe Milgram să se oprească, că responsabilitatea cercetătorului nu se încheie odată cu consimțământul, că legătura cu lagărele naziste nu era convingătoare și că astfel de studii afectează încrederea publicului în psihologie.
Milgram a răspuns în același an. El a argumentat că fiecare participant era liber să refuze și a citat un chestionar ulterior în care, așa cum îl redau manualele de mai târziu, 84% au spus că s-au bucurat să participe și 1,3% au regretat foarte mult. Un psihiatru care a intervievat mai târziu un grup de participanți nu ar fi găsit semne de vătămare de durată. Cercetările lui Perry în arhivă complică acest tablou liniștitor: unii participanți erau încă tulburați după zeci de ani, iar mulți plecaseră din laborator fără să li se spună adevărul.
Ce înseamnă astăzi
Studiile nu arată că oamenii sunt mașini care execută ordine și nu arată că cei mai mulți oameni ar comite atrocități. Arată însă ceva precis, care dă de gândit. Într-un cadru care pare legitim, pas cu pas, cu altcineva care își asumă responsabilitatea, mulți oameni fac lucruri despre care ar fi prezis că nu le-ar face niciodată.
În privința legăturii cu Holocaustul, Haslam și Reicher trimit la istorici care îi descriu pe făptașii naziști, precum Adolf Eichmann, ca fiind convinși și inventivi, nu doar ascultători, iar Perry și colegii ei susțin că încadrarea prin Holocaust a îngustat ce au căutat cercetătorii. Ambele perspective iau experimentele în serios, deși nu sunt de acord cu privire la ce explică ele.
Variantele conțin și partea încurajatoare. Obediența a scăzut când victima era aproape, când autoritatea era distantă sau mai puțin legitimă și, mai presus de orice, când alții refuzau. Câteva concluzii prudente, dincolo de ce a testat Milgram însuși:
- Pașii mici contează. Să observi unde ai trage linia înainte să începi îți face mai ușor să o menții.
- „Nu e responsabilitatea mea” e un semnal de alarmă, nu o apărare.
- Unul sau doi oameni care spun nu pot schimba ce fac toți ceilalți.
Ai fi trecut testul?
În curând. Nu vom simula șocuri: un ecran nu poate recrea presiunea unei încăperi reale și a pretinde contrariul ar fi înșelător. În schimb, un scurt chestionar de reflecție te întreabă unde crezi că te-ai opri, apoi îți arată ce au făcut de fapt participanții lui Milgram în fiecare variantă, alături de cei 1,2% pe care i-au prezis studenții de la Yale. Cei mai mulți oameni, ca acei studenți, se așteaptă să se oprească mult mai devreme decât s-au oprit oamenii din laborator.
Întrebări frecvente
Ce procent dintre oameni s-au supus în experimentul lui Milgram?
În primul studiu publicat, 26 din 40 de bărbați (65%) au ajuns la ultimul comutator, de 450 de volți. În toate variantele lui Milgram, rata a mers de la aproape nimeni la aproape toată lumea; o analiză a 21 de condiții a găsit o medie de 43,6%.
A fost replicat experimentul lui Milgram?
Doar parțial, pentru că procedura completă nu ar fi aprobată astăzi. Un studiu din SUA din 2009 s-a oprit la 150 de volți și a găsit o obediență doar puțin sub cea a lui Milgram. Un studiu din 2017 din Polonia, cu niveluri mai mici ale „șocurilor”, a constatat că 90% dintre participanți au apăsat butonul cel mai înalt.
Ce îi făcea pe oameni mai puțin dispuși să se supună?
Să fie mai aproape de victimă, ca experimentatorul să părăsească încăperea, un loc obișnuit în locul Universității Yale și, mai presus de orice, să vadă alți doi oameni refuzând. Ordinele directe, fără o justificare, tindeau și ele să aibă efectul opus.
A fost etic experimentul lui Milgram?
Este unul dintre cele mai dezbătute studii din psihologie. Diana Baumrind a susținut în 1964 că suferința provocată nu era justificată. Milgram a răspuns că participanții erau liberi să se oprească și că cei mai mulți au spus ulterior că s-au bucurat să participe. Cercetările în arhive au arătat de atunci că multora nu li s-a spus adevărul timp de luni de zile.
Surse
- Milgram, S. (1963). Behavioral study of obedience. Journal of Abnormal and Social Psychology, 67(4), 371–378. doi:10.1037/h0040525
- Milgram, S. (1964). Issues in the study of obedience: A reply to Baumrind. American Psychologist, 19(11), 848–852. doi:10.1037/h0044954
- Milgram, S. (1965). Liberating effects of group pressure. Journal of Personality and Social Psychology, 1(2), 127–134.
- Milgram, S. (1974). Obedience to authority: An experimental view. Harper & Row.
- Baumrind, D. (1964). Some thoughts on ethics of research: After reading Milgram's 'Behavioral study of obedience.' American Psychologist, 19(6), 421–423.
- Burger, J. M. (2009). Replicating Milgram: Would people still obey today? American Psychologist, 64(1), 1–11. doi:10.1037/a0010932
- Doliński, D., Grzyb, T., Folwarczny, M., Grzybała, P., Krzyszycha, K., Martynowska, K., & Trojanowski, J. (2017). Would you deliver an electric shock in 2015? Obedience in the experimental paradigm developed by Stanley Milgram in the 50 years following the original studies. Social Psychological and Personality Science, 8(8), 927–933. doi:10.1177/1948550617693060
- Haslam, N., Loughnan, S., & Perry, G. (2014). Meta-Milgram: An empirical synthesis of the obedience experiments. PLoS ONE, 9(4), e93927. doi:10.1371/journal.pone.0093927
- Haslam, S. A., & Reicher, S. D. (2012). Contesting the 'nature' of conformity: What Milgram and Zimbardo's studies really show. PLoS Biology, 10(11), e1001426. doi:10.1371/journal.pbio.1001426
- Perry, G. (2013). Behind the shock machine: The untold story of the notorious Milgram psychology experiments. The New Press.
- Perry, G., Brannigan, A., Wanner, R. A., & Stam, H. (2020). Credibility and incredulity in Milgram's obedience experiments: A reanalysis of an unpublished test. Social Psychology Quarterly, 83(1), 88–106. doi:10.1177/0190272519861952
- Gibson, S. (2013). 'The last possible resort': A forgotten prod and the in situ standardization of Stanley Milgram's voice-feedback condition. History of Psychology, 16(3), 177–194.
- Uzelac, E., & Yang, Y.-F. Obedience to authority. In R.-M. Rahal (Ed.), Open Social Psychology (FORRT), chapter 8. forrt.org/open-social-psychology/chapter4.html
- The Open University. Psychological research, obedience and ethics (OpenLearn course), section 2.3. www.open.edu/openlearn/society-politics-law/sociology/psychological-research-obedience-and-ethics/content-section-2.3