Întrebarea
La începutul anilor 1950, după un război mondial și la începutul Războiului Rece, psihologul social Muzafer Sherif voia să afle de unde vine ostilitatea dintre grupuri. Un răspuns popular o situa în interiorul indivizilor: oameni frustrați, inadaptați sau plini de prejudecăți. Sherif bănuia ceva mai simplu și mai tulburător. Poate că oameni obișnuiți, bine adaptați, se întorc împotriva altui grup atunci când cele două grupuri vor ceva ce doar unul dintre ele poate avea. Iar dacă așa începe ostilitatea, ce ar fi nevoie ca să se termine?
Cum s-a desfășurat
Echipa de cercetare a recrutat 22 de băieți din Oklahoma City. Toți terminau clasa a cincea și aveau vârsta medie de 11 ani și o lună. Au fost aleși să fie cât mai asemănători și cât mai „tipici”: familii protestante din clasa de mijloc, cu ambii părinți acasă, cu rezultate școlare normale și fără probleme cunoscute. Din fiecare școală a fost luat un singur băiat, iar băieții care cunoșteau deja pe cineva de pe listă au fost eliminați, așa că băieții au pornit ca străini. Au fost împărțiți în două grupuri de câte 11, echivalente ca înălțime, greutate și aptitudini sportive.
Tabăra era un teren împrejmuit al cercetașilor, de circa 200 de acri (aproximativ 80 de hectare), înconjurat de parcul de stat Robbers Cave din sud-estul statului Oklahoma. Grupurile au sosit în zile diferite, pe 19 și 20 iunie 1954, iar studiul a durat circa trei săptămâni. Cercetătorii li s-au prezentat băieților ca personal obișnuit al taberei: un director de tabără și monitori. Observatorii își luau notițe în privat, s-au făcut circa 1.200 de fotografii, iar unele conversații au fost înregistrate cu microfoane ascunse. Băieților nu li s-a spus că participă la un experiment despre grupuri.
Planul avea trei etape:
- Formarea grupurilor. Timp de aproximativ o săptămână, fiecare grup a trăit separat, fără să știe la început de celălalt. Prin drumeții, grătare și treburi comune, fiecare și-a format lideri, obiceiuri și un nume: Șerpii-cu-clopoței (Rattlers, după șerpii cu clopoței pe care îi tot întâlneau) și Vulturii (Eagles).
- Fricțiunea. Personalul a lăsat apoi fiecare grup să-l descopere pe celălalt și a anunțat un turneu: baseball, tras de frânghie, montat corturi, inspecția cabanelor, o vânătoare de comori. Doar echipa câștigătoare urma să primească trofeul, medaliile și briceagurile.
- Integrarea. În fine, cercetătorii au încercat să reducă ostilitatea, întâi prin contact prietenos, apoi prin probleme pe care niciun grup nu le putea rezolva singur.
Ce a ieșit
Competiția a produs repede ostilitate. Poreclele jignitoare au început înainte să înceapă propriu-zis primul meci de baseball, iar insultele au devenit tot mai dure, inclusiv o insultă rasială adresată unui băiat. După ce au pierdut la tras de frânghie, Vulturii au dat jos și au ars steagul Șerpilor-cu-clopoței. Șerpii-cu-clopoței s-au răzbunat cu un raid nocturn în cabana Vulturilor, răsturnând paturile. Au urmat raiduri, lucruri furate și o bătaie, iar personalul a intervenit de mai multe ori ca băieții să nu se rănească. Vulturii au câștigat turneul. Fiecare grup se descria pe sine în termeni elogioși, iar pe celălalt în termeni negativi.
Contactul singur nu a ajutat. Cercetătorii au adus apoi grupurile împreună în situații plăcute: mese comune, un film, artificii. În toate cele șapte situații de contact, fricțiunea a rămas sau a crescut. Mesele s-au transformat în bătăi cu mâncare.
Scopurile comune au ajutat. A urmat o serie de probleme care aveau nevoie de ambele grupuri. Personalul a blocat în secret alimentarea cu apă a taberei, iar băieți din ambele grupuri au căutat și au înlăturat împreună blocajul. Personalul a spus că tabăra nu putea acoperi tot costul închirierii filmului Comoara din insulă (Treasure Island), așa că cele două grupuri, cu ajutorul personalului, și-au pus banii laolaltă. Într-o excursie cu cortul, camionul care aducea mâncarea „a rămas în pană”, iar băieții l-au tras împreună cu aceeași frânghie pe care o folosiseră la tras de frânghie.
Schimbarea a fost treptată. După episodul cu apa, ostilitatea a revenit la cină. Dar, de la o problemă comună la alta, tonul s-a schimbat. Grupurile au ales să se întoarcă acasă cu același autobuz, iar Șerpii-cu-clopoței au cheltuit un premiu de 5 dolari pe lapte cu malț pentru toți cei 20 de băieți rămași. Alegerile de prieteni care treceau granița dintre grupuri au crescut de la 6,4% la 36,4% la Șerpii-cu-clopoței și de la 7,5% la 23,2% la Vulturi. Proporția Vulturilor care îi respingeau pe Șerpii-cu-clopoței a scăzut de la 95% la 47,1%.
Concluzia lui Sherif a devenit cunoscută drept teoria conflictului realist (realistic conflict theory): ostilitatea dintre grupuri crește din competiția pentru lucruri pe care doar una dintre tabere le poate avea și este redusă de scopurile supraordonate (superordinate goals), scopuri pe care ambele tabere le vor, dar le pot atinge doar împreună. El a mai susținut că unul sau două astfel de episoade nu erau de ajuns; era nevoie de o serie.
Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)
A existat o tabără anterioară care a „eșuat”. Raportul din 1954 menționează în treacăt un studiu din 1953 oprit în etapa conflictului din cauza unor „dificultăți diverse și condiții nefavorabile”. A avut loc într-o tabără de lângă Middle Grove, în statul New York, cu grupuri numite Panterele și Pitonii. Pe baza materialelor de arhivă și a interviurilor, scriitoarea Gina Perry l-a reconstituit în The Lost Boys (2018). În relatarea ei și în articolele de presă despre ea, personalul a furat haine, a tăiat frânghia unui steag, a dărâmat un cort și a spart ukulelele unui băiat, sperând că fiecare grup îl va învinui pe celălalt. În schimb, băieții au refuzat în mare parte să se întoarcă unii împotriva altora, au ajuns să suspecteze personalul și au refăcut cortul împreună. Sherif a încheiat studiul. Notițele nepublicate ale lui Herbert Kelman, care a participat, descriu și ele cum băieții au început să-i vadă pe experimentatori drept adevăratul „celălalt grup”. Istoricii notează că descrierile ulterioare ale lui Sherif despre această tabără s-au schimbat de-a lungul timpului.
Conflictul de la Robbers Cave a fost parțial regizat. Raportul din 1954 spune chiar el că personalul a ținut scorurile din turneu strânse și în favoarea Vulturilor și că rezultatul vânătorii de comori a fost dirijat prin felul în care au fost trasate traseele. Personalul a stabilit și orele meselor astfel încât Șerpii-cu-clopoței să-și găsească primii steagul ars. Perry adaugă mai multe din interviuri și din arhive: personalul a furnizat chibriturile pentru arderea steagului, a făcut fotografii în timpul raidurilor și a notat episoadele de hărțuire fără să intervină. Unul dintre cercetători, O. J. Harvey, i-a spus că echipa i-a lăsat pe Vulturi să câștige pentru că unora dintre ei le era dor de casă și grupul altfel s-ar fi putut destrăma. Perry susține că studiul a fost mai aproape de o demonstrație a unei teorii decât de un test al ei.
Aceste critici sunt și ele dezbătute. În recenzia sa la cartea lui Perry, Nick Haslam a fost de acord că înșelăciunea era tulburătoare, dar a remarcat că era tipică pentru epocă și a susținut că studiile la scară mică despre ostilitate rămân legitime. Stephen Reicher și Alex Haslam citesc „eșecul” din 1953 ca pe un rezultat în sine: felul în care oamenii interpretează o situație și pe cine văd ca „noi” determină dacă apare conflictul. Ei sugerează și că adulții care stăteau deoparte în timpul bătăilor ar fi putut transmite că ostilitatea e acceptabilă.
Competiția poate să nu fie necesară. La începutul anilor 1970, Henri Tajfel și colegii lui din Marea Britanie au constatat că școlarii își favorizau propriul grup chiar și atunci când grupurile se bazau pe ceva banal, cum ar fi care dintre doi pictori le plăcea chipurile mai mult (de fapt, băieții erau repartizați aleatoriu). Nu exista nicio competiție și nimic de câștigat pentru ei înșiși. Aceste cercetări despre „grupul minimal” sugerează că simpla împărțire în grupuri poate fi suficientă pentru a declanșa favoritismul, ceea ce contestă ideea că principala cauză sunt conflictele reale de interese. Din aceste studii s-a dezvoltat ulterior teoria identității sociale.
Nicio replicare completă. O monografie din 1970 a lui Lutfy Diab descrie un studiu similar într-o tabără din Liban. Surse secundare relatează că a fost abandonat după ce un grup a furat briceagul pus ca premiu și a amenințat cu el un băiat din celălalt grup; nu am putut verifica originalul.
Etica
Băieții nu știau că participă la un experiment. Părinții și-au dat acordul și au plătit o taxă și știau că tabăra era organizată de Universitatea din Oklahoma pentru cercetări despre interacțiunea în grup. Dar, potrivit lui Perry, scrisorile de recrutare descriau o tabără sănătoasă, bazată pe cooperare, nu un plan de a asmuți copiii unii împotriva altora. Părinților li s-a spus că vizitele nu vor fi permise. Doi băieți au plecat acasă din cauza dorului de casă și nu există nicio consemnare că băieților li s-ar fi explicat studiul. Foștii participanți pe care Perry i-a găsit după zeci de ani tot nu știau că, de fapt, conflictul fusese provocat intenționat. Un băiat din tabăra din 1953 i-a spus: „Din punct de vedere moral, a fost un lucru greșit.”
O comisie de etică modernă aproape sigur nu ar aproba acest design. Studiile cu copii cer astăzi consimțământul informat al părinților pentru ce se va întâmpla de fapt, acordul copilului însuși, protecție împotriva vătămării, libertatea de a se opri și o explicație completă la final.
Ce înseamnă astăzi
Cea mai durabilă lecție de la Robbers Cave este și cea mai încurajatoare: în această tabără, simpla punere a grupurilor rivale în aceeași încăpere nu a ajutat, dar lucrul împreună la ceva de care aveau nevoie ambele grupuri a ajutat. Cercetările ulterioare susțin o variantă a acestei idei. Metaanalizele lui Thomas Pettigrew și Linda Tropp au constatat că, în general, contactul dintre grupuri este asociat cu mai puține prejudecăți și că legătura e mai puternică în condițiile descrise de Gordon Allport în 1954, cum ar fi statutul egal, scopurile comune, cooperarea și sprijinul autorităților.
Încadrarea atentă contează, totuși. A fost o singură tabără, cu 22 de băieți din același mediu, dirijată de adulți, iar atât conflictul, cât și remediul au fost parțial aranjate. Arată ce se poate întâmpla, nu ce se întâmplă întotdeauna. Iar tabăra abandonată din 1953 ne amintește că oamenii nu reacționează pur și simplu la competiție: o pot vedea așa cum e și o pot refuza.
Ai fi trecut testul?
În curând. Conduci una dintre cele două echipe rivale. Alege cum răspunzi la o serie de evenimente din tabără, de la un meci pierdut la un rezervor de apă stricat, și vezi unde ajunge echipa ta în comparație cu ce s-a întâmplat în 1954. O precizare onestă: un ecran nu poate recrea trei săptămâni de trai alături de un grup, iar tabăra reală a fost modelată de adulți în care băieții aveau încredere.
Întrebări frecvente
Ce a fost experimentul Robbers Cave?
Un studiu de teren din 1954, realizat de Muzafer Sherif și colegii lui. Douăzeci și doi de băieți dintr-o tabără de vară din Oklahoma au fost împărțiți în două grupuri, Vulturii (Eagles) și Șerpii-cu-clopoței (Rattlers), puși să se înfrunte într-un turneu, apoi puși în fața unor probleme pe care niciun grup nu le putea rezolva singur.
Ce sunt scopurile supraordonate?
Scopuri pe care ambele grupuri și le doresc, dar pe care niciunul nu le poate atinge singur, așa că pot fi realizate doar împreună. La Robbers Cave, printre ele s-au numărat repararea alimentării cu apă a taberei, plata unui film și tractarea unui camion rămas în pană.
A fost etic experimentul Robbers Cave?
După standardele de azi, nu. Băieții nu știau că participă la un experiment, părinților li s-a spus că e o tabără bazată pe cooperare, personalul a ajutat la ațâțarea conflictului și nu există nicio consemnare că băieților li s-ar fi explicat studiul. Regulile de etică a cercetării erau mult mai puțin dezvoltate în 1954.
A fost replicat experimentul Robbers Cave?
Nu în întregime. Propria încercare a lui Sherif din 1953 a fost abandonată când băieții au refuzat să se întoarcă unii împotriva altora și au început să suspecteze personalul. Un studiu similar din Liban, din anii 1960, publicat în 1970, ar fi fost oprit. În schimb, studii de laborator precum cele ale lui Tajfel despre grupurile minimale testează părți ale teoriei.
Surse
- Sherif, M., Harvey, O. J., White, B. J., Hood, W. R., & Sherif, C. W. (1954/1961). Intergroup conflict and cooperation: The Robbers Cave experiment. Institute of Group Relations, University of Oklahoma; 1961 edition: Norman, University of Oklahoma Book Exchange (publisher from a secondary source). Online edition: Classics in the History of Psychology (C. D. Green, York University). psychclassics.yorku.ca/Sherif/index.htm
- Sherif, M. (1958). Superordinate goals in the reduction of intergroup conflict. American Journal of Sociology, 63(4), 349–356.
- Perry, G. (2014, 26 November). The view from the boys. The Psychologist (British Psychological Society). bps.org.uk/psychologist/view-boys
- Perry, G. (2018). The lost boys: Inside Muzafer Sherif's Robbers Cave experiment. Scribe.
- Shariatmadari, D. (2018). A real-life Lord of the Flies: The troubling legacy of the Robbers Cave experiment. The Guardian. www.inkl.com/news/a-real-life-lord-of-the-flies-the-troubling-legacy-of-the-robbers-cave-experiment
- Reicher, S., & Haslam, S. A. (2014, 27 November). Camps, conflict and collectivism. The Psychologist (British Psychological Society). www.bps.org.uk/psychologist/camps-conflict-and-collectivism
- Bazar, J. L. (2026, 19 July). Journey to Robbers Cave. Behavioral Scientist. behavioralscientist.org/journey-to-robbers-cave/
- Haslam, N. (2018). Review of The lost boys by Gina Perry. Australian Book Review, no. 402. www.dev.australianbookreview.com.au/259-abr-online/2018/june-july-2018-no-402/5899-nick-haslam-reviews-the-lost-boys-inside-muzafer-sherif-s-robbers-cave-experiment-by-gina-perry
- Cherry, F. (1995). The 'stubborn particulars' of social psychology: Essays on the research process. Routledge.
- Tajfel, H. (1970). Experiments in intergroup discrimination. Scientific American, 223(5), 96–102. doi:10.1038/scientificamerican1170-96
- Tajfel, H., Billig, M. G., Bundy, R. P., & Flament, C. (1971). Social categorization and intergroup behaviour. European Journal of Social Psychology, 1(2), 149–178. doi:10.1002/ejsp.2420010202
- Diab, L. N. (1970). A study of intragroup and intergroup relations among experimentally produced small groups. Genetic Psychology Monographs, 82, 49–82.
- Pettigrew, T. F., & Tropp, L. R. (2008). How does intergroup contact reduce prejudice? Meta-analytic tests of three mediators. European Journal of Social Psychology, 38, 922–934. doi:10.1002/ejsp.504