Întrebarea
În 1957, Leon Festinger a propus o idee simplă cu consecințe mari. Când două dintre gândurile noastre se ciocnesc, cum ar fi „Cred X” și „Tocmai am spus opusul lui X”, simțim o tensiune neplăcută pe care el a numit-o disonanță cognitivă și suntem motivați să o reducem. Una dintre căi este să ne schimbăm convingerea.
Teoria făcea o predicție care contrazicea bunul-simț și teoriile învățării din epocă. Dacă ești plătit să spui ceva ce nu crezi, o plată mare îți oferă o explicație comodă: ai făcut-o pentru bani. O plată mică nu. Așadar, raționa Festinger, cu cât e mai mică recompensa care abia ajunge ca să te facă să spui acel lucru, cu atât opinia ta personală ar trebui să alunece mai mult spre ce ai spus. Festinger și studentul lui, James Carlsmith, și-au propus să testeze asta.
Cum s-a desfășurat
Participanții au fost 71 de studenți bărbați de la cursul introductiv de psihologie de la Stanford, care trebuiau să ia parte la experimente ca parte a cursului. S-au înscris la un studiu de două ore anunțat sub numele „Măsuri ale performanței”.
Fiecare bărbat a petrecut mai întâi o oră cu două sarcini plictisitoare în mod intenționat, lucrând cu o singură mână, în ritmul lui:
- Timp de o jumătate de oră, a pus 12 mosoare pe o tavă, a golit-o și a umplut-o din nou.
- În următoarea jumătate de oră, a răsucit cu un sfert de tură fiecare dintre cele 48 de cuie pătrate dintr-o planșetă, apoi a luat-o de la capăt.
Experimentatorul părea să cronometreze și să noteze totul, astfel încât sarcinile păreau a fi întregul studiu. Apoi a venit manipularea propriu-zisă. Experimentatorul a explicat că studiul era despre felul în care așteptările influențează performanța și că unor participanți li se spunea dinainte că sarcinile sunt plăcute. În cele două condiții cu plată, el a adăugat că asistentul care transmitea de obicei acest mesaj nu venise și l-a rugat pe participant să-i țină locul, spunându-i următorului student, care aștepta afară, că sarcinile sunt distractive și interesante.
- Condiția de un dolar: participantul era plătit cu 1 dolar ca să facă asta.
- Condiția de douăzeci de dolari: era plătit cu 20 de dolari.
- Condiția de control: nu i se cerea nimic; participantul doar aștepta câteva minute.
„Studentul care aștepta” era o studentă angajată de cercetători. Ea menționa că o prietenă găsise experimentul plictisitor, iar cei mai mulți participanți încercau apoi s-o liniștească. Conversația lor era înregistrată fără știrea lor.
În final, fiecare participant era trimis la ceea ce părea un interviu de rutină al departamentului despre experimente în general. Intervievatorul nu știa în ce condiție fusese participantul. Printre alte întrebări, îl întreba cât de plăcute fuseseră sarcinile, pe o scală de la −5 la +5.
Unsprezece dintre cei 71 de bărbați au fost excluși din analiză: cinci bănuiau adevăratul scop, doi i-au spus femeii adevărul, trei au refuzat banii, iar unul i-a cerut numărul de telefon. Au rămas câte 20 pe condiție.
Ce a ieșit
La întrebarea-cheie, rezultatele au mers în direcția prezisă de teoria disonanței:
- Control: −0,45, ușor spre plictisitor.
- 20 $: −0,05, aproape la fel ca grupul de control.
- 1 $: +1,35, clar spre plăcut.
Diferența dintre grupul de 1 dolar și fiecare dintre celelalte două grupuri a fost semnificativă statistic. Grupul de 1 dolar a fost și mai dispus să participe la un experiment asemănător (+1,20, față de −0,62 la grupul de control și −0,25 la grupul de 20 de dolari), deși aceste diferențe au fost mai slabe și sub pragul convențional de semnificație (p = 0,08 față de grupul de control, p = 0,15 față de grupul de 20 de dolari). Nu au existat diferențe importante în privința a cât de mult credeau participanții că au învățat.
Cercetătorii au verificat și o explicație mai simplă: că bărbații plătiți cu 1 dolar argumentaseră mai convingător și astfel se convinseseră pe ei înșiși. Doi evaluatori au notat conversațiile înregistrate și, dacă e ceva, bărbații plătiți cu 20 de dolari fuseseră ceva mai convingători. Festinger și Carlsmith au conchis că rezultatele susțin teoria.
Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)
Obiecții metodologice. În 1964, N. P. și A. Chapanis au publicat în Psychological Bulletin o analiză critică a primilor ani de cercetare asupra disonanței. În 1966, psihologul Marvin Dunnette a evidențiat discuția lor amplă despre o anumită practică: eliminarea participanților din analiză, ceea ce în acest studiu a însemnat 11 din 71. Joel Cooper, un important cercetător al disonanței, notează că acest val de critici a ajuns să stimuleze noi studii, multe dintre ele în sprijinul teoriei.
O explicație rivală. În 1967, Daryl Bem a propus teoria autopercepției (self-perception theory): adesea ne deducem propriile atitudini așa cum ar face-o cineva din afară, uitându-ne la ce am făcut și de ce. Ca s-o testeze, a pus 75 de studenți să asculte o descriere a studiului și o conversație înregistrată în care un student lăuda sarcinile plictisitoare, apoi să ghicească cât de mult îi plăcuseră cu adevărat acelui student. Ascultătorii cărora li se spusese că studentul fusese plătit cu 1 dolar au ghicit că îi plăcuseră sarcinile mai mult (+0,52) decât ascultătorii cărora li se spusese că fusese plătit cu 20 de dolari (−1,96). Observatorii nu aveau nicio tensiune interioară de redus și totuși au reprodus tiparul. Bem a susținut că nu era nevoie de vreun disconfort special pentru a explica rezultatul.
Îngustarea efectului. Cercetările ulterioare au constatat că efectul „plată mai mică, plăcere mai mare” depinde de condiții. Potrivit lui Cooper, un studiu din 1967 al lui Linder, Cooper și Jones l-a găsit doar atunci când oamenii se simțeau liberi să refuze sarcina. Într-un studiu din 1974 al lui Zanna și Cooper, participanții care primiseră o pastilă despre care li se spusese că îi va face tensionați nu și-au schimbat atitudinile după ce au scris împotriva propriei păreri, ca și cum ar fi pus disconfortul pe seama pastilei. Acest rezultat e greu de explicat doar prin autopercepție. Un articol din 1977 al lui Fazio, Zanna și Cooper a sugerat că ambele teorii au dreptate, fiecare pe teritoriul ei: disonanța atunci când oamenii acționează clar împotriva a ceea ce cred, autopercepția atunci când pasul e mic.
Marele test. În 2024, o echipă condusă de David Vaidis și Willem Sleegers a publicat un Registered Replication Report: metoda și analiza au fost evaluate și acceptate înainte de colectarea datelor. Ei nu au repetat studiul cu 1 $ și 20 $. În schimb, au refăcut o versiune standard a aceleiași idei, paradigma conformării induse (induced compliance), pe baza unui experiment din 1983 al lui Croyle și Cooper. Studenții au scris un eseu în favoarea creșterii taxelor de școlarizare la propria universitate, o poziție căreia majoritatea i se opuneau (două laboratoare au folosit alte propuneri nepopulare), fie după ce li se spusese că sunt liberi să refuze (alegere mare), fie după ce li se ceruse pur și simplu să-l scrie (alegere mică). Un al treilea grup a scris un eseu neutru.
Proiectul a recrutat 4.898 de participanți în 39 de laboratoare din 19 țări, în 14 limbi. Două rezultate s-au remarcat:
- Scrierea eseului în favoarea taxelor a făcut atitudinile ceva mai favorabile decât scrierea unui eseu neutru, un efect mic (d = 0,26).
- Dar libertatea de a refuza nu a făcut nicio diferență (d = −0,03), chiar dacă participanții din grupul cu alegere mare au declarat că s-au simțit mai liberi. În studiul original din 1983, cu circa 30 de participanți, acest efect al alegerii fusese foarte mare.
Autorii au conchis că această paradigmă clasică s-ar putea să nu ofere dovezile solide pentru disonanță pe care le presupun manualele. Datele lor lasă încă deschisă întrebarea ce a produs mica schimbare: participanții care au scris împotriva propriei păreri au declarat că s-au simțit mai inconfortabil și mai în conflict, dar acest disconfort nu a explicat statistic schimbarea de atitudine.
Primul caz. Înainte de acest experiment, Festinger studiase disonanța în afara laboratorului. În When Prophecy Fails („Când profeția dă greș”, 1956), el, Riecken și Schachter au urmărit un grup mic a cărui predicție despre sfârșitul lumii nu s-a adeverit. Cooper îl descrie drept, probabil, primul raport publicat despre disonanță. A fost o observație de teren, nu un experiment.
Etica
Studiul a fost construit pe straturi de înșelăciune. Participanții au fost induși în eroare cu privire la scopul sarcinilor, la asistentul absent, la interviul „de rutină” și la femeia de afară, care lucra pentru cercetători. Li s-a cerut și să o mintă pe ea, așa că fiecare bărbat credea că minte o colegă pentru bani, iar conversația era înregistrată în secret.
Pe de altă parte, riscul a fost mic, iar Festinger și Carlsmith i-au explicat fiecărui participant, la final, adevăratul scop, inclusiv motivele fiecărui pas. Ei le-au cerut și tuturor participanților plătiți să dea banii înapoi și relatează că toți au făcut-o. Astăzi, un astfel de studiu ar avea probabil nevoie de o formulare mai clară a consimțământului, iar cererea ca oamenii să returneze plata pentru o sarcină pe care o îndepliniseră ar fi probabil pusă sub semnul întrebării. (Aceasta e evaluarea noastră, nu a unei comisii de etică.)
Ce înseamnă astăzi
Ideea că ne ajustăm convingerile ca să se potrivească cu ce am spus sau am făcut rămâne celebră, iar replicarea din 2024 sugerează că o versiune mică a ei e reală. Mai puțin sigure sunt mecanismul și condițiile, mai ales afirmația că libertatea de alegere și recompensele mici sunt cele care fac efectul să funcționeze.
De aici reies câteva reflecții de zi cu zi, deși ele depășesc ce au testat aceste experimente:
- Când te surprinzi apărând ceva de care cândva te îndoiai, merită poate să te întrebi dacă s-au schimbat dovezile sau doar poziția ta.
- Să fii plătit bine sau să ți se ordone să spui ceva îți poate proteja opinia personală; micile favoruri pe care le accepți liber s-ar putea să o modeleze mai mult.
- Efectele găsite cu 20 de oameni pe grup în 1959 merită aceeași examinare atentă ca orice alt studiu mic.
Ai fi trecut testul?
În curând. O scurtă reflecție, nu un test: imaginează-ți o oră de răsucit cuie, după care ți se cere să-i spui unui străin că a fost distractiv. Ai fi acceptat? Pentru 1 dolar? Pentru 20 de dolari? La final vei vedea cum au evaluat studenții de la Stanford sarcina în fiecare grup. O precizare onestă: să-ți imaginezi situația nu e același lucru cu a fi în ea, iar oamenii prezic adesea prost propriile reacții.
Întrebări frecvente
Ce este experimentul cu 1 $ și 20 $?
În 1959, Leon Festinger și James Carlsmith i-au pus pe niște studenți de la Stanford să facă o oră de sarcini plictisitoare, apoi le-au plătit unora 1 dolar și altora 20 de dolari ca să-i spună următorului participant că fusese plăcut. După aceea, bărbații plătiți cu 1 dolar au considerat sarcina mai plăcută decât grupul de 20 de dolari sau grupul de control.
De ce le-a plăcut mai mult sarcina celor plătiți cu 1 dolar?
Explicația lui Festinger a fost disonanța cognitivă: să spui ceva ce nu crezi e neplăcut, iar 20 de dolari ofereau o scuză bună, pe când 1 dolar nu, așa că grupul de 1 dolar și-a redus tensiunea decizând că sarcina nu fusese chiar atât de rea. Daryl Bem a susținut, în schimb, că oamenii își deduc pur și simplu propriile atitudini din comportament, așa cum ar face un observator din afară.
A fost replicată disonanța cognitivă?
Parțial. Un Registered Replication Report (raport de replicare preînregistrat) din 2024, desfășurat în 39 de laboratoare din 19 țări, a constatat că scrierea unui eseu împotriva propriei păreri a schimbat ușor atitudinile. Dar nu a găsit efectul libertății de alegere pe care îl prezice teoria. Designul original cu 1 $ și 20 $ nu a fost repetat.
A fost etic experimentul lui Festinger și Carlsmith?
S-a bazat pe înșelăciune la mai multe niveluri, iar participanților li s-a cerut să inducă în eroare pe cineva despre care credeau că e un alt voluntar. Tuturor li s-a spus la final adevăratul scop, iar toți participanții plătiți au fost rugați să dea banii înapoi, ceea ce au și făcut.
Surse
- Festinger, L., & Carlsmith, J. M. (1959). Cognitive consequences of forced compliance. Journal of Abnormal and Social Psychology, 58(2), 203–210. doi:10.1037/h0041593
- Festinger, L. (1957). A theory of cognitive dissonance. Row, Peterson.
- Bem, D. J. (1967). Self-perception: An alternative interpretation of cognitive dissonance phenomena. Psychological Review, 74(3), 183–200. web.mit.edu/curhan/www/docs/Articles/15341_Readings/Motivation/Bem_1967_Self_perception.pdf
- Chapanis, N. P., & Chapanis, A. (1964). Cognitive dissonance: Five years later. Psychological Bulletin, 61(1), 1–22. doi:10.1037/h0043457
- Dunnette, M. D. (1966). Fads, fashions, and folderol in psychology. American Psychologist, 21(4), 343–352. doi:10.1037/h0023535
- Linder, D. E., Cooper, J., & Jones, E. E. (1967). Decision freedom as a determinant of the role of incentive magnitude in attitude change. Journal of Personality and Social Psychology, 6(3), 245–254. doi:10.1037/h0021220
- Zanna, M. P., & Cooper, J. (1974). Dissonance and the pill: An attribution approach to studying the arousal properties of dissonance. Journal of Personality and Social Psychology, 29(5), 703–709. doi:10.1037/h0036651
- Fazio, R. H., Zanna, M. P., & Cooper, J. (1977). Dissonance and self-perception: An integrative view of each theory's proper domain of application. Journal of Experimental Social Psychology, 13(5), 464–479. doi:10.1016/0022-1031(77)90031-2
- Cooper, J. (2019). Cognitive dissonance: Where we've been and where we're going. International Review of Social Psychology, 32(1), 7. doi:10.5334/irsp.277
- Croyle, R. T., & Cooper, J. (1983). Dissonance arousal: Physiological evidence. Journal of Personality and Social Psychology, 45(4), 782–791. doi:10.1037/0022-3514.45.4.782
- Vaidis, D. C., Sleegers, W. W. A., van Leeuwen, F., DeMarree, K. G., Sætrevik, B., Ross, R. M., … Priolo, D. (2024). A multilab replication of the induced-compliance paradigm of cognitive dissonance. Advances in Methods and Practices in Psychological Science, 7(1), 1–26. doi:10.1177/25152459231213375
- Association for Psychological Science (2024, February 14). Multilab replication challenges long-held theories on cognitive dissonance. APS Observer. www.psychologicalscience.org/observer/multilab-replication-cognitive-dissonance