Daniel J. Simons, Christopher F. Chabris · 1999

Experimentul gorilei invizibile

Când ne concentrăm intens asupra unui lucru, putem să nu vedem ceva mare și evident care se petrece chiar în fața noastră?

  • Universitatea Harvard, Cambridge, Massachusetts (departamentul autorilor; articolul nu numește locurile în care s-au făcut testele)
  • Replicat, cu rezerve

Întrebarea

Cei mai mulți dintre noi avem senzația că, dacă s-ar petrece ceva mare și ciudat în fața ochilor noștri, am observa. Psihologii aveau motive să se îndoiască. În anii 1970, Ulric Neisser și colaboratorii săi le arătaseră unor spectatori filme cu oameni care își pasau o minge, iar mulți dintre ei nu observaseră un trecător neașteptat. În anii 1990, Arien Mack și Irvin Rock au dat fenomenului un nume: orbire neatențională (inattentional blindness), adică incapacitatea de a vedea ceva vizibil pentru că atenția e îndreptată în altă parte.

Filmele lui Neisser aveau însă o particularitate. Fuseseră realizate prin suprapunerea mai multor înregistrări, așa că jucătorii păreau fantomatici, transparenți. Poate că oamenii ratau surpriza tocmai pentru că imaginea în sine era ciudată. În 1999, Daniel Simons și Christopher Chabris, pe atunci la Harvard, s-au întrebat dacă efectul se menține într-o scenă solidă, cu aspect obișnuit, și ce îi face pe oameni mai mult sau mai puțin înclinați să observe.

Cum s-a desfășurat

Observatorii au urmărit un film scurt, de 75 de secunde, cu două echipe de câte trei jucători, una în tricouri albe și una în tricouri negre, care își pasau mingi de baschet. Fiecărui observator i s-a cerut să urmărească o singură echipă.

Cam după 45 de secunde, ceva neașteptat a traversat scena timp de cinci secunde: fie o femeie înaltă cu o umbrelă deschisă, fie o femeie mai scundă într-un costum complet de gorilă.

Cercetătorii au variat trei elemente, rezultând în total 16 versiuni:

La final, experimentatorul punea o serie de întrebări din ce în ce mai precise, de la dacă observaseră ceva neobișnuit până la dacă văzuseră o gorilă (sau o femeie cu umbrelă) traversând ecranul. Din cei 228 de observatori, 36 au fost excluși din analiză, printre care 14 care știau deja despre acest tip de studiu și alții care pierduseră șirul numărătorii sau își notaseră incomplet rezultatele. Au rămas 192 de persoane, câte 12 în fiecare versiune.

Ce a ieșit

Per total, 54% dintre observatori au văzut persoana neașteptată, iar 46% nu au văzut-o. În spatele acestei medii, condițiile au contat foarte mult:

La extrem, în filmul transparent cu echipa albă, doar 1 observator din 12 (8%) a văzut gorila, fie că numărătoarea era ușoară, fie că era grea. Într-una dintre versiunile cu umbrela, au văzut-o toți.

Într-o versiune ulterioară, gorila se oprea în mijlocul scenei, se întorcea spre cameră, se bătea cu pumnii în piept și apoi își continua drumul, rămânând în cadru circa nouă secunde. Din 12 observatori noi, care urmăreau echipa albă în sarcina ușoară, jumătate tot nu au văzut-o.

La reluare, observatorii au fost în mod constant surprinși, iar unii nu credeau că gorila fusese acolo. Autorii au conchis că observarea depinde de cât de ocupată e atenția și de cât de asemănător e lucrul neașteptat cu ceea ce urmărim. Apropierea de acțiune nu a ajutat: gorila a trecut chiar printre jucătorii urmăriți, ceea ce sugerează că atenția urmărește obiecte și evenimente, nu zone din spațiu.

Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)

A fost o rafinare, nu o premieră. Constatarea de bază provenea din cercetările lui Neisser despre „privirea selectivă”. În studiul lui Neisser și Becklen din 1975, mulți spectatori care urmăreau unul dintre două jocuri suprapuse nu observau evenimente ciudate din celălalt. În studiul lui Neisser din 1979 cu femeia cu umbrelă, așa cum îl relatează Simons și Chabris, doar 6 din 28 de spectatori naivi au pomenit-o, în timp ce spectatorii care doar priveau, fără sarcina de a număra, o vedeau întotdeauna. În 1983, Becklen și Cervone au constatat că doar 18 din 85 de spectatori observaseră un eveniment neașteptat foarte vizibil. Simons și Chabris au adăugat o scenă solidă, o testare sistematică a factorilor care ajută la observare și o imagine memorabilă.

„Jumătate dintre oameni nu o văd” este o medie. Repovestirile spun adesea că jumătate dintre spectatori nu văd gorila. În ansamblul studiului din 1999, puțin peste jumătate nu au văzut-o, dar adevărata lecție este amplitudinea, de la aproape toată lumea la aproape nimeni, în funcție de sarcină și de ce anume urmăreau oamenii.

Să știi trucul nu te protejează. Pentru că filmul devenise atât de cunoscut, Simons a realizat unul nou în 2010 (numit adesea „monkey business illusion”), cu o gorilă plus alte două schimbări neașteptate: o cortină care își schimbă culoarea și un jucător care părăsește jocul. Toți cei 23 de participanți care cunoșteau filmul original au văzut gorila, față de 56% dintre cei care nu îl cunoșteau, aproape de proporția inițială. Dar cei care știau nu au fost mai buni la sesizarea celorlalte schimbări, ba chiar au fost puțin mai slabi: doar 17% au observat cortina sau jucătorul care pleca, față de 29% dintre cei noi. Simons precizează că aceste diferențe nu erau semnificative statistic, iar grupurile erau mici și formate după criteriul dacă oamenii văzuseră sau nu originalul.

Și experții ratează gorile. În 2013, Drew, Võ și Wolfe le-au cerut unor 24 de radiologi să caute noduli în tomografii computerizate pulmonare, o sarcină pe care o fac zilnic. În ultimul caz, cercetătorii au inserat imaginea unei gorile de circa 48 de ori mai mare decât un nodul mediu. Douăzeci din cei 24 nu au semnalat-o, iar urmărirea mișcărilor oculare a arătat că majoritatea celor care nu o observaseră se uitaseră direct în locul în care se afla. Altfel spus, expertiza într-o sarcină nu anulează efectul.

În afara laboratorului. În 1995, un polițist din Boston care urmărea un suspect a declarat că nu văzuse o bătaie pe lângă care alergase; a fost condamnat pentru mărturie mincinoasă, verdict anulat ulterior. În 2011, Chabris, Simons și colaboratorii au pus oameni să alerge în spatele unui alergător, numărând de câte ori își atingea capul, pe lângă o bătaie înscenată. Noaptea doar 35% au observat bătaia, ziua 56%, iar numărarea separată pentru fiecare mână a făcut observarea mai puțin probabilă. Autorii au conchis că e plauzibil să ratezi un astfel de eveniment, subliniind totodată că nu aveau cum să știe ce a văzut de fapt polițistul.

Orb sau doar uituc? O întrebare veche este dacă oamenii chiar nu văd obiectul neașteptat sau îl văd și îl uită pe loc. Jeremy Wolfe a numit a doua posibilitate „amnezie neatențională”. Simons și Chabris considerau orbirea explicația mai bună, dat fiind cât de surprinși erau oamenii la reluare, dar acceptau că, în practică, cele două sunt greu de deosebit.

A nu vedea nu înseamnă mereu a nu vedea nimic. În 2024, Makaela Nartker, Chaz Firestone, Howard Egeth și Ian Phillips au derulat cinci experimente online cu peste 25.000 de persoane, folosind forme mai simple pe un ecran în locul filmului cu gorila. Cei care spuneau că nu observaseră nimic au fost totuși, ca grup, mai buni decât întâmplarea la ghicirea culorii, formei sau poziției obiectului neașteptat. Cercetătorii au constatat și că oamenii tind să spună „nu” atunci când nu sunt siguri. Ei susțin că neatenția slăbește conștientizarea, nu o șterge, menționând totodată că e un rezultat la nivel de grup și că procesarea inconștientă ar putea explica o parte din el. Asta nu răstoarnă constatarea cu gorila, dar pune sub semnul întrebării interpretarea ei cea mai puternică: că cei care nu văd gorila nu au văzut literalmente nimic.

Etica

Studiul a implicat o înșelăciune ușoară: observatorilor li s-a cerut să numere pasele și nu au fost avertizați că se va întâmpla ceva neobișnuit, pentru că un avertisment ar fi anulat scopul. Sarcina era inofensivă și dura între cinci și zece minute. La final, observatorii au primit explicații, iar caseta a fost rulată din nou la cerere. Un design ca acesta ar fi aprobat astăzi foarte probabil.

Ce înseamnă astăzi

Rezultatele spun o poveste mai precisă decât „oamenii sunt orbi”: vedem ceea ce suntem pregătiți să căutăm. Când o sarcină e solicitantă, lucrurile care nu se potrivesc cu scopul nostru pot trece direct prin câmpul vizual fără să fie înregistrate, chiar și lucruri mari și ciudate, și chiar și atunci când privirea cade exact pe ele.

De aici se pot desprinde câteva obiceiuri practice. Ele depășesc ceea ce au testat direct experimentele:

Ai fi trecut testul?

În curând. Urmărește propria noastră scenă animată, cu două echipe care își pasează o minge, urmărește o echipă și numără-i pasele. La un moment dat se va întâmpla ceva neașteptat. La final vei vedea dacă ai observat, alături de cei 44% care au văzut gorila în 1999 și de cei 8% din versiunea cea mai grea. O precizare onestă: după ce ai citit această pagină, te aștepți la o surpriză, iar, cum a arătat studiul din 2010, să te aștepți la o gorilă te face foarte bun la găsit gorile și deloc mai bun la observat orice altceva.

Întrebări frecvente

Ce procent dintre oameni nu au văzut gorila?

A depins de versiune. În cele opt versiuni cu gorilă ale studiului din 1999, 44% dintre observatori au văzut gorila, deci puțin peste jumătate nu au văzut-o. În versiunile cele mai ușoare, majoritatea au văzut-o; în cele mai grele, doar 8%. Acel „cam jumătate” citat des este o medie corectă, nu o proporție fixă.

Cine a făcut primul experimentul gorilei invizibile?

Studiul cu gorila din 1999 al lui Daniel Simons și Christopher Chabris a pornit de la studiile de „privire selectivă” ale lui Ulric Neisser și ale colaboratorilor săi din anii 1970, în care mulți spectatori nu observau o femeie cu umbrelă care traversa un meci de baschet. Simons și Chabris au arătat că efectul apare și cu actori solizi, perfect vizibili.

Te face mai atent faptul că știi despre gorilă?

Nu, în general. Într-un studiu din 2010 al lui Simons, toți cei care cunoșteau deja filmul original au văzut gorila într-o versiune nouă, dar nu au fost mai buni, ba chiar au fost puțin mai slabi, la observarea altor schimbări neașteptate din același clip.

Nu văd gorila nici experții?

Ba da, nici ei. Într-un studiu din 2013, 20 din 24 de radiologi care căutau noduli în tomografii pulmonare nu au semnalat imaginea unei gorile de circa 48 de ori mai mare decât un nodul obișnuit, iar urmărirea mișcărilor oculare a arătat că mulți dintre cei care nu o observaseră se uitaseră exact în locul în care se afla.

Surse

  1. Simons, D. J., & Chabris, C. F. (1999). Gorillas in our midst: Sustained inattentional blindness for dynamic events. Perception, 28(9), 1059–1074. doi:10.1068/p281059
  2. Neisser, U., & Becklen, R. (1975). Selective looking: Attending to visually specified events. Cognitive Psychology, 7(4), 480–494. doi:10.1016/0010-0285(75)90019-5
  3. Neisser, U. (1979). The control of information pickup in selective looking. In A. D. Pick (Ed.), Perception and its development: A tribute to Eleanor J. Gibson (pp. 201–219). Lawrence Erlbaum Associates.
  4. Becklen, R., & Cervone, D. (1983). Selective looking and the noticing of unexpected events. Memory & Cognition, 11(6), 601–608. doi:10.3758/BF03198284
  5. Simons, D. J. (2010). Monkeying around with the gorillas in our midst: Familiarity with an inattentional-blindness task does not improve the detection of unexpected events. i-Perception, 1(1), 3–6. doi:10.1068/i0386
  6. Drew, T., Võ, M. L.-H., & Wolfe, J. M. (2013). The invisible gorilla strikes again: Sustained inattentional blindness in expert observers. Psychological Science, 24(9), 1848–1853. doi:10.1177/0956797613479386
  7. Chabris, C. F., Weinberger, A., Fontaine, M., & Simons, D. J. (2011). You do not talk about Fight Club if you do not notice Fight Club: Inattentional blindness for a simulated real-world assault. i-Perception, 2(2), 150–153. doi:10.1068/i0436
  8. Nartker, M., Firestone, C., Egeth, H., & Phillips, I. (2024). Sensitivity to visual features in inattentional blindness. eLife, 13, RP100337. doi:10.7554/eLife.100337
  9. Mack, A., & Rock, I. (1998). Inattentional blindness. MIT Press.
  10. Wolfe, J. M. (1999). Inattentional amnesia. In V. Coltheart (Ed.), Fleeting memories: Cognition of brief visual stimuli (pp. 71–94). MIT Press.