Întrebarea
Martorii unui accident sunt întrebați aproape mereu despre viteză. Elizabeth Loftus și John Palmer, de la Universitatea Washington, bănuiau că răspunsul ar putea depinde, în parte, de felul în care e pusă întrebarea. Voiau să afle două lucruri. Schimbă formularea unei întrebări estimarea unui martor? Și, dacă o schimbă, e vorba doar de felul în care oamenii răspund, sau întrebarea modifică de fapt ceea ce își vor aminti mai târziu?
Cum s-a desfășurat
Experimentul 1. Patruzeci și cinci de studenți au urmărit șapte filme scurte cu accidente de circulație, fiecare lung de 5 până la 30 de secunde, extrase din filme de educație rutieră. După fiecare film au descris ce văzuseră și apoi au răspuns la o serie de întrebări. Cea esențială întreba cu aproximativ ce viteză mergeau mașinile când „s-au lovit” una de alta. Pentru grupuri diferite de câte nouă studenți, verbul a fost înlocuit cu s-au zdrobit, s-au ciocnit, s-au tamponat sau s-au atins. Nimic altceva nu s-a schimbat.
Patru dintre filme arătau accidente regizate la viteze cunoscute (20, 30, 40 și 40 mph), ceea ce le-a permis cercetătorilor să compare estimările cu realitatea.
Experimentul 2. Un nou grup de 150 de studenți a urmărit un singur film, de sub un minut, cu un accident în lanț care a durat circa patru secunde. Apoi au descris accidentul și au răspuns la întrebări. Cincizeci au fost întrebați cu ce viteză mergeau mașinile când s-au zdrobit una de alta, cincizeci când s-au lovit una de alta, iar cincizeci nu au fost întrebați deloc despre viteză.
După o săptămână, studenții au revenit și, fără să mai vadă filmul, au răspuns la încă zece întrebări. Printre ele era ascunsă una simplă: ați văzut cioburi de sticlă? În film nu apărea niciunul.
Ce a ieșit
Verbul a mișcat cifrele. În Experimentul 1, estimările medii ale vitezei au crescut odată cu forța verbului:
- s-au zdrobit: 40,8 mph
- s-au ciocnit: 39,3 mph
- s-au tamponat: 38,1 mph
- s-au lovit: 34,0 mph
- s-au atins: 31,8 mph
Diferența a fost semnificativă statistic. Oamenii s-au dovedit totodată slabi la aprecierea vitezei reale: accidentele filmate la 20 mph și la 40 mph au primit estimări asemănătoare, între circa 36 și 40 mph. Autorii au conchis că formularea întrebării explica mult mai mult din variație decât viteza reală.
Verbul a „plantat” cioburi. În Experimentul 2, grupul „s-au zdrobit” a dat din nou estimări de viteză mai mari decât grupul „s-au lovit” (10,46 față de 8,00 mph). După o săptămână, 16 din 50 de persoane din grupul „s-au zdrobit” au spus că au văzut cioburi de sticlă, față de 7 din 50 în grupul „s-au lovit” și 6 din 50 în grupul care nu fusese întrebat despre viteză. În proporții, asta înseamnă 32% față de 14%.
Acesta a fost rezultatul mai important. Loftus și Palmer observaseră că datele despre viteză ar putea reflecta pur și simplu o tendință de răspuns: oamenii nesiguri înclină spre cifra sugerată de verb. Întrebarea despre cioburi privea însă cu totul altceva și era pusă după o săptămână. Chiar și atunci când au comparat persoane care dăduseră estimări de viteză asemănătoare, cei care auziseră „s-au zdrobit” au fost tot mai predispuși să relateze cioburi.
Explicația lor a fost că memoria combină două tipuri de informație: ce a perceput o persoană la momentul respectiv și ce află ulterior. Cu timpul, cele două se contopesc, iar oamenii nu mai pot spune de unde provine fiecare detaliu. Cum au formulat chiar ei: „Tot ce avem este o singură «amintire».” O întrebare care spune că mașinile s-au zdrobit adaugă ideea unui accident violent, iar într-un accident violent cioburile de sticlă par probabile.
Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)
Efectul verbului e mai puțin solid decât lasă să se înțeleagă faima lui. Studiul din 1974 este citat extrem de des, dar efectul asupra vitezei nu a fost ușor de reprodus. Un articol din 2024 semnat de Kevin Holmes, Lena Kassin și Stephen Flusberg enumeră încercările anterioare: unele nu au găsit nicio diferență între „s-au zdrobit”, „s-au lovit” și „s-au tamponat” (Read și colaboratorii, 1978; McAllister și colaboratorii, 1988; Raghunath și colaboratorii, 2021), iar altele au găsit efectul doar în anumite condiții, de exemplu în contexte de accident nefamiliare sau la elevi de clasele a VII-a și a VIII-a, dar nu la copii mai mici sau la studenți.
Holmes și colaboratorii au derulat apoi trei studii online preînregistrate cu 1.204 participanți din SUA, care au urmărit un clip de 9 secunde cu un accident între două mașini. Nu au găsit niciun efect general al verbului asupra estimărilor de viteză, nici măcar comparând perechea extremă, „s-au zdrobit” și „s-au atins”. În analizele exploratorii, efectul a fost mai slab la cei care scriseseră mai întâi descrieri mai lungi ale accidentului și, de asemenea, la cei care vedeau o diferență mai mare de gravitate între cele două verbe. Aceste indicii trebuie încă testate. Studiile lor nu au urmărit cioburile de sticlă, așa că a doua constatare din 1974, cea mai importantă, nu a fost testată la o scară comparabilă.
Zwaan și Eerland au propus o replicare directă amplă, în mai multe laboratoare, cu sprijinul lui Loftus; în septembrie 2025 încă aștepta finanțare.
Efectul de dezinformare rezistă mai bine. Studiul din 1974 a devenit unul dintre experimentele fondatoare ale unui program de cercetare mult mai amplu. În 1978, Loftus, D. G. Miller și H. J. Burns le-au arătat unor 195 de studenți diapozitive cu o mașină care oprește fie la un indicator „Stop”, fie la unul „Cedează trecerea”, apoi le-au pus o întrebare care, pentru unii dintre ei, pomenea indicatorul greșit. Puși mai târziu să aleagă între două diapozitive, cei care primiseră informații exacte l-au ales pe cel corect în 75% din cazuri; cei care fuseseră induși în eroare, doar în 41%. Loftus a definit ulterior efectul de dezinformare (misinformation effect) drept o schimbare a relatărilor din memorie, de obicei în rău, după informații înșelătoare. O replicare recentă a lui Sera Wiechert și a colaboratorilor săi, cu Loftus drept coautoare, a constatat din nou că participanții induși în eroare alegeau mai rar indicatorul corect.
Amintiri ale unor evenimente întregi. În 1995, Loftus și Jacqueline Pickrell au mers mai departe. Cu ajutorul câte unei rude a fiecărui participant, le-au prezentat unor 24 de persoane trei întâmplări adevărate din copilărie și una inventată: rătăcirea într-un centru comercial, în copilărie. Șase dintre ele (25%) au ajuns să relateze o amintire completă sau parțială a întâmplării inventate. Autorii au prezentat acest rezultat ca dovadă că astfel de amintiri se pot forma, nu ca o estimare a frecvenței lor.
O replicare preînregistrată realizată în Irlanda de Gillian Murphy și colaboratorii (2023), cu 123 de participanți, a apreciat că 35% își formaseră o amintire falsă până la interviul final, cele mai multe parțiale. Totuși, doar 14% dintre participanți au spus ei înșiși că își amintesc întâmplarea, iar alți 52% au spus că erau convinși că avusese loc.
Această diferență se află acum în centrul unei dispute în plină desfășurare. Reanalizând transcrierile, Bernice Andrews și Chris Brewin (2024) au constatat că persoanele considerate a avea amintiri false își aminteau în medie mai puțin de două din cele șase detalii sugerate, că multe nu și-au amintit niciodată explicit că s-au rătăcit și că circa jumătate descriau experiențe care ar fi putut fi reale și care puteau fi deosebite de cea inventată. După criteriile lor, mai stricte, proporția amintirilor false scădea la aproximativ 4%. Wade, Loftus și colaboratorii (2025) au replicat că memoria este reconstructivă, deci o amintire falsă va amesteca în mod firesc fragmente reale cu sugestii, și că până și o proporție mică are importanță în practică. Alții (Zsofia Szojka și colaboratorii, 2025) susțin că codificarea amintirilor false e prea puțin fiabilă și că povestea rătăcirii într-un mall e prea plauzibilă pentru a spune mare lucru despre amintirile false ale unor evenimente mai rare și mai grave.
Fără nicio sugestie. Tot în 1995, Roediger și McDermott au readus în actualitate o metodă din 1959 a lui Deese. Participanții auzeau liste precum masă, a sta jos, picioare, șezut, moale, birou…, toate legate de un cuvânt care nu era rostit niciodată: scaun. Ulterior și-au amintit cuvântul lipsă în 40% din cazuri, iar la un test de recunoaștere l-au „recunoscut” în 84% din cazuri, aproape la fel de des ca pe cuvintele pe care le auziseră cu adevărat. Această sarcină DRM arată că memoria poate produce erori comise cu încredere doar din asocieri, fără nicio întrebare înșelătoare.
Etica
Studiul din 1974 a implicat o înșelăciune ușoară: din câte reiese din articol, participanților nu li s-a spus că adevăratul obiect al studiului era formularea unei întrebări, iar întrebarea despre cioburi era un test de memorie pentru ceva ce nu apăruse niciodată. Articolul nu descrie o discuție explicativă la final. Filmele erau material standard de educație rutieră și nu există niciun semn de suferință. Un design asemănător ar fi aprobat astăzi foarte probabil, cu o discuție explicativă la final.
Metoda „pierdut în mall” ridică întrebări mai serioase, pentru că se bazează pe rude care ajută la a-i convinge pe participanți de ceva fals despre propria copilărie. În replicarea din 2023, participanților li s-a explicat la final studiul, iar când li s-a spus că una dintre povești era inventată, 85% dintre ei au identificat corect întâmplarea cu rătăcirea în mall.
Ce înseamnă astăzi
Lecția cea mai bine susținută este cea largă: memoria se reconstruiește de fiecare dată când ne amintim ceva, iar informațiile care vin mai târziu, din întrebări, conversații sau știri, se pot amesteca în ea. De aceea, studiul din 1978 cu indicatoarele și numeroasele studii care au urmat au modelat felul în care cercetătorii gândesc interogatoriile poliției și mărturiile martorilor oculari.
Afirmația mai îngustă, că un singur verb adaugă în mod constant aproximativ 9 mph la estimarea unui martor, este acum incertă.
De aici decurg câteva obiceiuri practice, deși ele depășesc ceea ce au testat aceste studii:
- Dacă ai văzut ceva important, notează ce îți amintești înainte să vorbești cu alții sau să citești despre întâmplare.
- Când întrebi pe cineva ce s-a întâmplat, folosește întrebări neutre („ce ai văzut?”), nu întrebări care sugerează răspunsul.
- Faptul că ești sigur nu e o dovadă. Și amintirile de care suntem convinși pot conține detalii venite din altă parte.
Ai fi trecut testul?
În curând. Urmărește o scurtă coliziune animată și estimează viteza; verbul din întrebare e ales la întâmplare. Mai târziu vei fi întrebat ce ai văzut, iar la final îți vei vedea răspunsurile alături de rezultatele din 1974 și de replicările din 2024. O precizare: odată ce știi despre ce e experimentul, efectul lui va fi probabil mult mai slab.
Întrebări frecvente
Ce a descoperit studiul Loftus și Palmer despre accidentul auto?
Participanții au urmărit filme cu accidente de circulație și au fost întrebați cu ce viteză mergeau mașinile când „s-au zdrobit”, „s-au ciocnit”, „s-au tamponat”, „s-au lovit” sau „s-au atins” una de alta. Estimările au crescut odată cu forța verbului, de la 31,8 mph pentru „s-au atins” la 40,8 mph pentru „s-au zdrobit”. Într-un al doilea experiment, cei care primiseră întrebarea cu „s-au zdrobit” au fost de peste două ori mai predispuși să spună, după o săptămână, că văzuseră cioburi de sticlă, deși nu existase niciunul.
A fost replicat studiul Loftus și Palmer?
Rezultatele sunt amestecate. Mai multe studii ulterioare nu au găsit niciun efect al verbului asupra estimărilor de viteză sau l-au găsit doar în anumite grupuri ori situații. În 2024, trei studii online preînregistrate, cu 1.204 participanți, nu au găsit niciun efect general. Constatarea mai largă, că informațiile înșelătoare primite după un eveniment pot schimba ce relatează oamenii că își amintesc, a rezistat mult mai bine.
Ce este efectul de dezinformare?
Este schimbarea a ceea ce oamenii spun că își amintesc, de obicei în rău, după ce au fost expuși la informații înșelătoare despre un eveniment. Într-un studiu clasic din 1978, cei cărora li se pomenise indicatorul rutier greșit au ales indicatorul corect în 41% din cazuri, față de 75% dintre cei care primiseră informații exacte.
Ce este studiul „pierdut în mall”?
În 1995, Elizabeth Loftus și Jacqueline Pickrell, ajutate de rude, le-au prezentat unor 24 de persoane povestea inventată a felului în care s-ar fi rătăcit, în copilărie, într-un centru comercial; 6 dintre ele au ajuns să relateze o amintire completă sau parțială a întâmplării. O replicare preînregistrată din 2023, în Irlanda, a raportat 35%, dar o reanaliză din 2024 a susținut că proporția reală a amintirilor false autentice era mult mai mică, iar dezbaterea continuă.
Surse
- Loftus, E. F., & Palmer, J. C. (1974). Reconstruction of automobile destruction: An example of the interaction between language and memory. Journal of Verbal Learning and Verbal Behavior, 13(5), 585–589. doi:10.1016/S0022-5371(74)80011-3
- Loftus, E. F., Miller, D. G., & Burns, H. J. (1978). Semantic integration of verbal information into a visual memory. Journal of Experimental Psychology: Human Learning and Memory, 4(1), 19–31. doi:10.1037/0278-7393.4.1.19
- Loftus, E. F., & Pickrell, J. E. (1995). The formation of false memories. Psychiatric Annals, 25(12), 720–725. doi:10.3928/0048-5713-19951201-07
- Roediger, H. L., III, & McDermott, K. B. (1995). Creating false memories: Remembering words not presented in lists. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 21(4), 803–814. doi:10.1037/0278-7393.21.4.803
- Loftus, E. F. (2005). Planting misinformation in the human mind: A 30-year investigation of the malleability of memory. Learning & Memory, 12, 361–366. doi:10.1101/lm.94705
- Holmes, K. J., Kassin, L., & Flusberg, S. J. (2024). When does suggestive language shape memory for car accidents? Assessing the role of elaboration and pragmatics in a classic framing effect. Proceedings of the Annual Meeting of the Cognitive Science Society, 46. escholarship.org/uc/item/0wk430xs
- Wiechert, S., Verschueren, A., Ben-Shakhar, G., Pertzov, Y., Loftus, E. F., & Verschuere, B. (2026). The misinformation effect: A contemporary replication and extension of Loftus et al. (1978) to investigate its underlying mechanisms. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 52(7), 1225–1241. doi:10.1037/xlm0001529
- Zwaan, R. (2025, September 8). Memory, misinformation, and the need to replicate. Substack. rolfzwaan.substack.com/p/memory-misinformation-and-the-need
- Murphy, G., Dawson, C. A., Huston, C., Ballantyne, L., Barrett, E., Cowman, C. S., Fitzsimons, C., Maher, J., Ryan, K. M., & Greene, C. M. (2023). Lost in the mall again: A preregistered replication and extension of Loftus & Pickrell (1995). Memory, 31(6), 818–830. doi:10.1080/09658211.2023.2198327
- Andrews, B., & Brewin, C. R. (2024). Lost in the Mall? Interrogating judgements of false memory. Applied Cognitive Psychology, 38(6), e70012. doi:10.1002/acp.70012
- Wade, K. A., Riesthuis, P., Bücken, C., Otgaar, H., & Loftus, E. F. (2025). Still lost in the mall: False memories happen and that's what matters. Applied Cognitive Psychology, 39(1), e70028. doi:10.1002/acp.70028
- Szojka, Z. A., Block, S., & La Rooy, D. (2025). Is it time to leave the shopping mall behind? Measurement flaws, plausibility, and external validity of false memory research. Applied Cognitive Psychology, 39(3), e70083. doi:10.1002/acp.70083
- Andrews, B., & Brewin, C. R. People likely aren't as susceptible to false memories as researchers thought. Scientific American, 333(1). www.scientificamerican.com/article/people-likely-arent-as-susceptible-to-false-memories-as-researchers-thought/