Întrebarea
În martie 1964, Kitty Genovese, o femeie de 28 de ani, a fost atacată și ucisă lângă casa ei din Kew Gardens, în cartierul Queens din New York. Două săptămâni mai târziu, The New York Times a publicat pe prima pagină un articol de Martin Gansberg care susținea că 38 de vecini urmăriseră atacul și că niciunul nu sunase la poliție în timp ce se petrecea. Redactorul-șef al secției de știri locale a ziarului, A. M. Rosenthal, l-a dezvoltat într-o carte scurtă, Thirty-Eight Witnesses („Treizeci și opt de martori”).
Doi tineri psihologi din New York, John Darley și Bibb Latané, se îndoiau de explicația obișnuită, potrivit căreia oamenii deveniseră pur și simplu apatici. Bănuiau ceva mai banal: poate că tocmai pentru că atât de mulți oameni știau ce se întâmplă, nimeni nu a acționat. Întrebarea lor era simplă. Schimbă numărul celor care asistă la o urgență probabilitatea ca vreunul dintre ei să ajute?
Cum s-a desfășurat
Studiul crizei epileptice (Darley și Latané, 1968). Studenților de la Universitatea din New York li s-a spus că vor discuta prin interfon cu alți studenți despre problemele personale ale vieții de student. Ca discuția să rămână anonimă, fiecare stătea singur într-o cameră mică, iar experimentatorul a spus că nu va asculta. Un singur microfon funcționa la un moment dat, cam două minute pentru fiecare persoană.
În realitate, toate celelalte voci erau înregistrări. La început, un „student” a menționat că face uneori crize epileptice. Mai târziu, când i-a venit din nou rândul, părea să facă una: după aproximativ un minut, vorbirea i s-a dezarticulat, iar la circa două minute de la începutul rândului său a amuțit. Participantul real nu-i putea vedea pe ceilalți și nici nu putea vorbi cu ei, așa că nu avea cum să știe dacă altcineva făcea deja ceva.
Schimbarea-cheie era mărimea grupului despre care participantul credea că ascultă: doar el sau ea și victima, încă o persoană sau încă patru. A ajuta însemna să ieși din cameră și să-i spui asistentului experimentatorului, aflat pe hol. Dacă treceau șase minute fără ca asta să se întâmple, sesiunea se încheia.
Studiul fumului (Latané și Darley, 1968). Studenți bărbați de la Universitatea Columbia stăteau într-o sală de așteptare și completau un chestionar. Apoi, prin gura de ventilație din perete a început să intre fum, până când abia se mai vedea ceva. Unii erau singuri. Alții stăteau cu două persoane care lucrau cu cercetătorii și ignorau calm fumul. Alții erau în grupuri de câte trei participanți reali.
Ce a ieșit
În studiul crizei epileptice, efectul mulțimii imaginate a fost limpede:
- Când participanții credeau că sunt singurii care aud, 85% au anunțat criza înainte să se termine, în medie în 52 de secunde.
- Cu încă un ascultător, 62% au făcut-o, în medie în 93 de secunde.
- Cu încă patru ascultători, doar 31% au făcut-o, în medie în 166 de secunde.
- Până la sfârșitul sesiunii, toți cei din condiția cu două persoane anunțaseră criza, față de 62% în grupurile cele mai mari. Aproape toți cei care au ajutat au făcut-o devreme; nimeni dintre cei care rămăseseră pe loc trei minute nu a mai plecat după ajutor.
Aceste cifre provin de la cele 52 de femei din comparația principală. Dintre cei 72 de studenți participanți, doi au fost excluși pentru că nu au crezut că urgența e reală; ceilalți 18 au luat parte la variante ale condiției cu încă un ascultător.
Faptul că celălalt ascultător era bărbat, femeie sau student la medicină nu a făcut o diferență clară, iar dintre 16 măsuri de personalitate și de proveniență, doar una (mărimea localității în care crescuse studentul) a fost legată de cât de repede anunța criza.
Esențial, cei care nu au mers după ajutor nu erau indiferenți. Mulți dădeau semne vizibile de nervozitate, cum ar fi mâini tremurânde și palme transpirate, și păreau, dacă e ceva, mai tulburați decât cei care au mers după ajutor. Autorii nu credeau că acești studenți aleseseră să nu facă nimic. Erau blocați între a face ceva și teama de a exagera sau de a se amesteca.
Studiul fumului a dat un tablou asemănător. Singuri, 75% dintre studenți au anunțat fumul. Cu doi străini calmi care îl ignorau, doar 10% au făcut-o; ceilalți au continuat să-și completeze formularele într-o cameră plină de fum. În grupurile de trei participanți reali, cineva a anunțat fumul în doar 38% dintre grupuri. După aceea, cei care nu-l anunțaseră au oferit multe explicații liniștitoare, de la abur sau smog până la un „gaz al adevărului” menit să-i facă să răspundă sincer.
Darley și Latané au propus două mecanisme:
- Difuziunea responsabilității. Când sunt prezenți și alții, fiecare se simte mai puțin obligat personal să acționeze, iar vina pentru inacțiune e împărțită.
- Ignoranța pluralistă. Într-o situație neclară, oamenii se uită la ceilalți. Dacă toată lumea încearcă să pară calmă, fiecare conchide că nu se întâmplă nimic grav.
Mai târziu, ei au descris ajutorul ca pe o serie de decizii, fiecare dintre ele putând eșua: să observi evenimentul, să-l interpretezi ca urgență, să decizi că e responsabilitatea ta, să alegi cum să ajuți și să acționezi. Ei înșiși au avertizat că oamenii reali nu trec prin acești pași atât de ordonat.
Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)
Povestea Genovese nu a fost cea spusă de ziar. În 2007, psihologii Rachel Manning, Mark Levine și Alan Collins s-au întors la dosarele procesului și la alte documente, pornind de la cercetările istoricului local Joseph De May Jr. Nu au găsit nicio dovadă pentru 38 de martori oculari. Au fost două atacuri, nu trei, iar al doilea a avut loc în interiorul unei clădiri, departe de privirile majorității vecinilor. Dintre cei cinci vecini care au depus mărturie la proces, doar trei îi văzuseră împreună pe Genovese și pe atacator și niciunul nu a declarat că a văzut o înjunghiere. După primul atac, un vecin a strigat de la fereastră și atacatorul a fugit. Relatări ulterioare spun că locatarii au sunat la poliție și că o vecină, Sophie (sau Sophia) Farrar, a mers lângă ea. Genovese încă trăia când a sosit poliția.
În 2016, în necrologul bărbatului care a ucis-o, The New York Times însuși a numit articolul de pe prima pagină din 1964 defectuos, recunoscând că exagerase mult câți oameni au asistat la atac și cât au văzut. Documentarul The Witness (2015) îl urmărește pe fratele ei mai mic, Bill Genovese, care a petrecut ani întregi căutând ce s-a întâmplat cu adevărat. A găsit o vecină care sunase la poliție și o prietenă care a rămas cu sora lui până a sosit ajutorul; cei mai mulți dintre ceilalți auziseră doar strigăte.
Manning și colegii ei au grijă să separe mitul de știință. Ei descriu efectul spectatorului (bystander effect) ca fiind printre rezultatele cel mai bine replicate din domeniu, iar validitatea lui nu depinde de adevărul articolului din ziar. Îngrijorarea lor este că „parabola celor 38 de martori” i-a învățat pe generații de studenți să vadă grupurile mai ales ca pe un motiv pentru care oamenii nu ajută. Toate cele zece manuale de psihologie socială pe care le-au examinat spuneau povestea și toate susțineau că nimeni nu a intervenit decât după moartea lui Genovese.
Efectul e real, dar nu e întregul tablou. În 2011, Peter Fischer și colegii lui au combinat 105 mărimi ale efectului independente, din studii cu peste 7.700 de participanți. Per total, prezența altora chiar reducea ajutorul. Dar efectul era mai slab când urgența era vădit periculoasă, când era prezent un agresor și când ajutorul avea costuri fizice. O explicație pe care o discută: situațiile periculoase sunt recunoscute mai repede ca urgențe, iar alarma pe care o provoacă îi împinge pe oameni să acționeze.
Viața reală arată din nou altfel. În 2020, Richard Philpot, Lasse Liebst, Mark Levine și colegii lor au analizat 219 înregistrări ale camerelor de supraveghere cu conflicte agresive din spațiul public, de la certuri la bătăi, din Lancaster (Regatul Unit), Amsterdam (Țările de Jos) și Cape Town (Africa de Sud). În 90,9% dintre ele, cel puțin un martor a intervenit, iar în medie au intervenit aproape patru oameni. Ratele de intervenție nu au diferit între cele trei țări. Iar mai mulți martori au însemnat o șansă mai mare ca cineva să ajute.
Asta nu contrazice rezultatele din laborator. Studiul cu camere de supraveghere a măsurat dacă cineva dintr-un grup a ajutat, nu cât de probabil era ca fiecare individ să ajute, iar partea de responsabilitate a fiecăruia se poate totuși micșora într-o mulțime. Dar mută întrebarea de la „De ce nu ajută nimeni?” la „Ce îi ajută pe oameni să ajute bine?” Autorii notează și limite: înregistrările nu aveau sunet, proveneau din zone cu viață de noapte și nu pot arăta relații de cauză și efect.
Etica
Studiul crizei epileptice depindea de înșelăciune: participanții credeau că aud o urgență medicală reală petrecându-se cu un coleg. Asta a fost tulburător pentru mulți dintre ei, iar experimentatorii au văzut semne de anxietate puternică la cei care nu au mers după ajutor.
După încheierea sesiunii, asistentul le-a explicat înșelăciunea și a discutat cu participanții despre cum s-au simțit. Potrivit autorilor, toți participanții au descris studiul ca interesant, au spus că l-au înțeles și au considerat că înșelăciunea fusese necesară și justificată. Dacă o comisie de etică ar aproba astăzi același design rămâne o întrebare deschisă: înscenarea deliberată a unei crize medicale ar fi examinată atent, iar orice aprobare ar cere o justificare solidă și o grijă atentă față de participanți după aceea.
Ce înseamnă astăzi
Studiile originale arată cât de ușor pot incertitudinea și responsabilitatea împărțită să-i paralizeze pe oameni obișnuiți, care țin la ceilalți. Cercetările mai noi arată că, în conflictele reale, oamenii de obicei intervin. Ambele indică niște obiceiuri practice. Acestea sunt aplicări ale rezultatelor, nu lucruri testate direct de studiile din 1968:
- Dacă ai nevoie de ajutor, înlătură îndoiala. Spune clar că e o urgență, ca nimeni să nu fie nevoit să ghicească din fețele calme ale celorlalți.
- Cere-i unei singure persoane. „Tu, cel cu geaca albastră, sună la ambulanță” transformă o responsabilitate împărțită într-una personală.
- Dacă ești martor, verifică în loc să presupui. Nemișcarea celorlalți poate fi confuzie, nu o judecată că nu e nimic în neregulă. Să întrebi „Ești bine?” costă puțin.
- Rareori ești singur. În studiul cu camere de supraveghere, ajutorul venea de obicei de la mai mulți oameni. Să intervii primul le face adesea mai ușor altora să ți se alăture.
Ai fi trecut testul?
În curând. Completezi un formular când ceva începe să meargă prost în cameră, iar oamenii din jurul tău nu reacționează. Decide când acționezi, sau dacă acționezi, apoi compară-te cu cei 75% care au anunțat fumul când erau singuri și cu cei 10% care au făcut-o alături de doi străini calmi. O precizare onestă: faptul că știi că e un test despre ajutor schimbă totul, și tocmai de aceea studiile originale s-au bazat pe înșelăciune.
Întrebări frecvente
Ce este efectul spectatorului?
Este constatarea că o persoană e mai puțin dispusă să ajute într-o urgență, sau ajută mai încet, atunci când crede că sunt prezenți și alți oameni. În studiul lui Darley și Latané din 1968 despre criza epileptică, 85% dintre studenții care credeau că sunt singuri cu victima au anunțat criza înainte să se termine, față de 31% dintre cei care credeau că o mai aud alți patru.
Chiar s-au uitat 38 de oameni cum era ucisă Kitty Genovese fără să facă nimic?
Nu. Această relatare provine dintr-un articol din The New York Times din 1964, pe care cercetările ulterioare și chiar ziarul l-au descris ca mult exagerat. Doar câțiva oameni au văzut o parte din ce s-a întâmplat, al doilea atac a avut loc departe de privirile majorității vecinilor, iar cel puțin un vecin a sunat la poliție și altul a mers să o ajute.
Este real efectul spectatorului?
În laborator, da: a fost găsit de multe ori. O metaanaliză din 2011, cu peste 7.700 de participanți, l-a confirmat, dar l-a găsit mai slab în urgențele periculoase. În conflictele reale din spațiul public filmate de camerele de supraveghere, cel puțin un martor a intervenit cam de nouă ori din zece, iar mai mulți martori au făcut ajutorul mai probabil, nu mai puțin probabil.
Cum mă pot asigura că primesc ajutor într-o urgență?
Cercetările sugerează să reduci îndoiala și responsabilitatea împărțită: spune clar că e o urgență și cere-i unei anumite persoane să facă un anumit lucru, de exemplu să sune la ambulanță. Este o aplicare a rezultatelor, nu ceva testat direct de studiile din 1968.
Surse
- Darley, J. M., & Latané, B. (1968). Bystander intervention in emergencies: Diffusion of responsibility. Journal of Personality and Social Psychology, 8(4), 377–383. doi:10.1037/h0025589
- Latané, B., & Darley, J. M. (1968). Group inhibition of bystander intervention in emergencies. Journal of Personality and Social Psychology, 10(3), 215–221. doi:10.1037/h0026570
- Latané, B., & Darley, J. M. (1969). Bystander 'apathy'. American Scientist, 57(2), 244–268. www.truthaboutnursing.org/research/orig/latane_and_darley/bystander_apathy.pdf
- Latané, B., & Darley, J. M. (1970). The unresponsive bystander: Why doesn't he help? Appleton-Century-Crofts.
- Manning, R., Levine, M., & Collins, A. (2007). The Kitty Genovese murder and the social psychology of helping: The parable of the 38 witnesses. American Psychologist, 62(6), 555–562. doi:10.1037/0003-066X.62.6.555
- Gansberg, M. (1964, March 27). 37 who saw murder didn't call the police. The New York Times, p. 1.
- McFadden, R. D. (2016, April 4). Winston Moseley, 81, killer of Kitty Genovese, dies in prison. The New York Times. bendbulletin.com/2016/04/07/his-killing-of-genovese-shocked-the-nation
- Solomon, J. (Director), & Genovese, W. (Executive Producer) (2015). The Witness [Documentary film]. www.wfae.org/npr-arts-life/2016-06-02/the-witness-looks-back-at-those-accused-of-ignoring-a-murder
- Fischer, P., Krueger, J. I., Greitemeyer, T., Vogrincic, C., Kastenmüller, A., Frey, D., Heene, M., Wicher, M., & Kainbacher, M. (2011). The bystander-effect: A meta-analytic review on bystander intervention in dangerous and non-dangerous emergencies. Psychological Bulletin, 137(4), 517–537. doi:10.1037/a0023304
- Philpot, R., Liebst, L. S., Levine, M., Bernasco, W., & Lindegaard, M. R. (2020). Would I be helped? Cross-national CCTV footage shows that intervention is the norm in public conflicts. American Psychologist, 75(1), 66–75. doi:10.1037/amp0000469