Întrebarea
John B. Watson, psiholog la Johns Hopkins, susținea că frica, la fel ca iubirea, este una dintre forțele primare care modelează personalitatea și că nu toate problemele emoționale pot fi puse pe seama sexualității, cum afirmau discipolii lui Freud. Dacă temerile pot fi învățate prin simplă asociere, așa cum câinii lui Pavlov învățaseră să aștepte hrana la un semnal, atunci multe temeri ale adulților ar fi putut începe în copilăria timpurie. Watson voia să arate că o asemenea învățare se poate produce la o ființă umană, încă din leagăn.
Așa că el și asistenta lui, Rosalie Rayner, și-au pus o întrebare simplă, cu un răspuns greu: poți învăța un bebeluș să-i fie frică?
Cum s-a desfășurat
Copilul, numit în raport doar „Albert B.”, trăise aproape de la naștere într-un mediu spitalicesc din Baltimore, unde mama lui lucra ca doică la Harriet Lane Home for Invalid Children. Autorii îl descriu ca sănătos, mare pentru vârsta lui (în jur de 21 de livre, circa 9,5 kg, la nouă luni) și neobișnuit de calm. L-au ales în parte tocmai pentru acest calm, socotind că îi pot face „relativ puțin rău”.
Testele inițiale (în jur de 9 luni). Lui Albert i s-au arătat un șobolan alb, un iepure, un câine, o maimuță, măști, vată și ziare care ardeau. Întindea mâna după ele, le atingea și nu arăta nicio frică. Aceste teste au fost filmate.
Zgomotul (8 luni și 26 de zile). Unul dintre experimentatori stătea în spatele lui și lovea cu un ciocan o bară de oțel lungă de aproximativ 1,2 metri (patru picioare). Albert tresărea, își ținea respirația și își arunca brațele în sus; la a treia lovitură a plâns. Acesta era stimulul înfricoșător pe care avea să se bazeze studiul.
Condiționarea (11 luni). La 11 luni și 3 zile, lui Albert i s-a arătat șobolanul alb. În clipa în care mâna lui îl atingea, bara era lovită în spatele capului său. Asta s-a întâmplat de două ori. O săptămână mai târziu au urmat alte cinci asocieri. După șapte asocieri în total, șobolanul singur îl făcea să plângă, să se întoarcă și să plece repede de-a bușilea. Între încercări i se dădeau cuburi de lemn, ca să se liniștească și ca să se verifice că se juca încă normal.
Testele de transfer. Cinci zile mai târziu, șobolanul singur îl speria în continuare, iar cuburile nu. Cercetătorii i-au arătat apoi alte obiecte care nu fuseseră niciodată asociate cu zgomotul: un iepure, un câine, o haină din blană de focă, vată, părul unuia dintre experimentatori și o mască de Moș Crăciun. Cele mai multe au provocat un anumit grad de frică sau de evitare; vata a stârnit doar o reacție slabă.
Testele ulterioare. La 11 luni și 20 de zile, reacția la șobolan slăbise, așa că a fost reîmprospătată cu încă o asociere, iar iepurele și câinele au fost și ei asociați cu zgomotul. Într-o sală de curs mare și bine luminată, cu patru oameni de față, reacțiile la șobolan și la iepure au fost mai slabe, deși câinele l-a făcut tot să plângă. După 31 de zile fără alte teste, la puțin peste un an, Albert încă reacționa, dar mai puțin puternic: a plâns la mască, la haină, la iepure și la câine și s-a tras înapoi de lângă șobolan fără să plângă.
Ce a ieșit
Watson și Rayner au tras concluzia că o frică poate fi creată la un bebeluș prin simplă asociere, că se extinde la lucruri care seamănă cu obiectul inițial și că durează cel puțin o lună. Credeau că asemenea temeri pot persista toată viața dacă nu sunt înlăturate, deși recunoșteau că această convingere nu era bine întemeiată.
Au descris și cum ar fi încercat să înlăture frica: expunere repetată până la stingerea reacției, asocierea obiectului temut cu mâncarea sau cu o atingere liniștitoare și lăsarea lui Albert să-i imite pe alții care mânuiau calm animalele.
Nimic din toate acestea nu a fost încercat. Albert a plecat din spital în ziua testelor finale, iar autorii spun că știau dinainte că va pleca.
Un mic detaliu din articol trece ușor neobservat. Când era supărat, Albert își băga degetul mare în gură, iar cât timp făcea asta obiectele înfricoșătoare păreau să nu-l mai afecteze. Cercetătorii trebuiau să-i scoată degetul din gură ca să obțină reacția de frică.
Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)
Un rezultat mai slab decât reputația lui. Articolul însuși îi arată limitele. Este vorba de un singur copil, observat de oamenii care sperau la un anumit rezultat, fără nicio măsurătoare independentă. Reacțiile lui variau de la un obiect la altul și de la o încăpere la alta, frica de șobolan s-a estompat în câteva zile și a trebuit reîmprospătată, iar autoliniștirea o putea opri. Studiul nu a fost niciodată repetat în aceeași formă, așa că nu avem cum ști cât de tipice erau reacțiile lui Albert.
Versiunea din manuale. În 1979, istoricul psihologiei Ben Harris a publicat „Whatever happened to Little Albert?” („Ce s-a ales de Micul Albert?”), una dintre primele analize atente ale felului în care fusese repovestit studiul. Harris și alții au documentat ulterior cum manualele schimbaseră multe detalii: șobolanul de laborator devenea animal de companie, alte animale erau date drept obiectul condiționat, Albert devenea un copil mai mare, iar unele cărți spuneau că frica îi fusese înlăturată, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Harris a concluzionat mai târziu că a corecta manualele greșeală cu greșeală a avut un efect mic.
Cine a fost Albert? Primul răspuns. În 2009, psihologii Beck, Levinson și Irons au propus ipoteza că Albert ar fi fost Douglas Merritte, a cărui mamă lucra la Harriet Lane Home și, bănuiau ei, era doică acolo. S-au bazat pe un recensământ al spitalului din 1920, pe un act de naștere care se potrivea cu intervalul estimat al nașterii, pe istoria familiei și pe o comparație criminalistică a fotografiilor care a găsit asemănări, dar nu a putut confirma o potrivire. Douglas a murit în 1925, la șase ani, de hidrocefalie. Autorii au considerat identificarea solid susținută, dar au recunoscut că niciun document din epocă nu numește direct copilul.
O afirmație în plus. În 2012, Fridlund și colegii săi, printre care și Beck, au mers mai departe. Folosind fișele medicale ale lui Douglas Merritte și o analiză a filmului lui Watson făcută de un neurolog pediatru, au susținut că acel copil avea afecțiuni neurologice din naștere și că Watson probabil știa acest lucru și îl prezentase ca sănătos. Autorii înșiși au descris dovezile privind ce știa Watson ca fiind indirecte.
Un al doilea răspuns. În 2014, Russell Powell, Nancy Digdon, Ben Harris și Christopher Smithson au propus un alt copil: Albert Barger, fiul altei doici trecute în același recensământ. Fișa lui de spital îl înregistrează ca „Albert Barger”, ceea ce se potrivește cu „Albert B.”. Greutatea lui înregistrată la nouă luni (în jur de 22 de livre) este apropiată de cele 21 de livre raportate, în timp ce Douglas Merritte cântărea aproximativ 15 livre la o vârstă asemănătoare. De asemenea, Albert Barger a plecat din spital la vârsta indicată în articol pentru ultima ședință. A crescut sub alt nume de familie, a trăit până în 2007 și, potrivit unei rude, nu îi plăceau câinii și animalele în general. Autorii au grijă să precizeze că nu pot spune dacă asta a avut vreo legătură cu experimentul.
Într-un articol separat din 2014, Digdon, Powell și Harris au susținut că filmul arată un sugar normal și că argumentele pentru afectarea neurologică și pentru presupusele încălcări etice nu se susțin. Dezbaterea nu e încheiată oficial, dar identificarea lui Barger se potrivește cu mai multe dintre detaliile raportului original.
Ce a urmat în domeniu. În 1924, Mary Cover Jones, lucrând sub îndrumarea lui Watson, a publicat cazul lui Peter, un copil de trei ani căruia îi era deja frică de un iepure alb. Apropiind treptat iepurele în timp ce Peter mânca ceva ce îi plăcea, ea i-a redus frica până când a putut să-l atingă. Cazul e privit adesea ca a doua jumătate, lipsă, a studiului cu Albert: nu crearea unei frici, ci anularea ei.
Etica
- Un bebeluș a fost speriat intenționat, în mod repetat, până când a ajuns să plângă la obiecte care cândva îi plăcuseră.
- Acordul nu este documentat. Articolul nu spune nimic despre vreo cerere de acord adresată mamei. Ea era angajată a spitalului, ceea ce ridică întrebarea cât de liber ar fi fost un eventual acord.
- Frica nu a fost niciodată înlăturată. Cercetătorii știau dinainte că Albert va pleca, dar au făcut totuși ultimele teste și nu au încercat să anuleze ce făcuseră.
Watson și Rayner au recunoscut că au ezitat și că au simțit o anumită responsabilitate. Au justificat studiul spunând că Albert oricum ar fi întâlnit lucruri înfricoșătoare după ce ar fi părăsit mediul ocrotit al spitalului. O comisie de etică modernă ar respinge acest raționament: posibilitatea ca un rău să se producă în viața obișnuită nu e un motiv de a-l provoca în laborator. Astăzi, o comisie de evaluare ar cere, cel puțin, acordul informat al unui părinte liber să refuze, dreptul de a opri experimentul la orice semn de suferință și renunțarea la orice încercare de a crea o frică de durată.
Ce înseamnă astăzi
Ideea centrală a supraviețuit defectelor studiului. Temerile pot fi învățate prin asociere și pot fi și dezvățate. Munca lui Jones cu Peter este un strămoș timpuriu al metodelor de expunere graduală folosite astăzi în tratamentul fobiilor.
Studiul are și o lecție despre știința însăși. Un caz unic, slab controlat, a devenit un clasic pentru că spunea o poveste clară, iar povestea a devenit tot mai netedă cu fiecare repovestire. De aici decurg câteva obiceiuri, chiar dacă ele depășesc tot ce au testat Watson și Rayner:
- Când un studiu celebru e descris într-o singură frază, frumos rotunjită, merită să întrebi câți oameni au fost implicați.
- O experiență înfricoșătoare poate colora felul în care reacționăm la lucruri asemănătoare; a observa această legătură e adesea primul pas spre a o slăbi.
Ai fi trecut testul?
În curând. De data asta nu e vorba dacă ai fi fost condiționat. Tu ești comisia de etică. Vei citi descrieri scurte ale pașilor plănuiți de Watson și Rayner, unul câte unul, și vei hotărî la fiecare dacă îl aprobi, ceri modificări sau îl oprești. La final vei vedea unde ar trage linia o evaluare modernă.
Întrebări frecvente
Ce s-a întâmplat în experimentul Micul Albert?
În 1919–1920, John B. Watson și Rosalie Rayner i-au arătat unui băiețel de 11 luni un șobolan alb și, în momentul în care îl atingea, au lovit cu un ciocan o bară de oțel în spatele capului său. După șapte asemenea asocieri, doar vederea șobolanului îl făcea să plângă și să se îndepărteze de-a bușilea. Mai târziu a reacționat cu frică la un iepure, un câine, o haină de blană și o mască de Moș Crăciun.
A fost vindecat vreodată Micul Albert de frică?
Nu. Watson și Rayner au descris mai multe metode pe care sperau să le încerce, dar Albert a plecat din spital chiar în ziua ultimelor teste și nu s-a făcut nicio încercare de a-i înlătura frica. Afirmațiile că ar fi fost „decondiționat” sunt o eroare ulterioară a manualelor.
Cine a fost de fapt Micul Albert?
Este disputat. În 2009, Beck, Levinson și Irons l-au propus pe Douglas Merritte, un băiat mort la șase ani. În 2014, Russell Powell și colegii săi au susținut că o potrivire mai bună este Albert Barger, care a trăit până în 2007. Ipoteza Barger se potrivește mai bine cu numele, greutatea și datele din raportul original, dar niciun document nu numește direct copilul din film.
A fost etic experimentul Micul Albert?
După standardele de azi, nu. Un bebeluș a fost speriat intenționat, articolul nu menționează că mama lui ar fi fost întrebată, iar frica nu a fost niciodată anulată. Watson și Rayner au recunoscut că au ezitat, dar au susținut că oricum copilul ar fi întâlnit asemenea temeri după ce ar fi părăsit mediul ocrotit al spitalului.
Surse
- Watson, J. B., & Rayner, R. (1920). Conditioned emotional reactions. Journal of Experimental Psychology, 3(1), 1–14. doi:10.1037/h0069608
- Beck, H. P., Levinson, S., & Irons, G. (2009). Finding Little Albert: A journey to John B. Watson's infant laboratory. American Psychologist, 64(7), 605–614. doi:10.1037/a0017234
- Fridlund, A. J., Beck, H. P., Goldie, W. D., & Irons, G. (2012). Little Albert: A neurologically impaired child. History of Psychology, 15(4), 302–327. doi:10.1037/a0026720
- Powell, R. A., Digdon, N., Harris, B., & Smithson, C. (2014). Correcting the record on Watson, Rayner, and Little Albert: Albert Barger as 'psychology's lost boy'. American Psychologist, 69(6), 600–611. doi:10.1037/a0036854
- Digdon, N., Powell, R. A., & Harris, B. (2014). Little Albert's alleged neurological impairment: Watson, Rayner, and historical revision. History of Psychology, 17(4), 312–324. doi:10.1037/a0037325
- Harris, B. (1979). Whatever happened to Little Albert? American Psychologist, 34(2), 151–160. doi:10.1037/0003-066X.34.2.151
- Harris, B. (2011). Letting go of Little Albert: Disciplinary memory, history, and the uses of myth. Journal of the History of the Behavioral Sciences, 47(1), 1–17. doi:10.1002/jhbs.20470
- Jones, M. C. (1924). A laboratory study of fear: The case of Peter. Pedagogical Seminary, 31, 308–315.