Ivan P. Pavlov · 1901–1936

Reflexele condiționate ale lui Pavlov

Poate un semnal care nu înseamnă nimic pentru un animal să ajungă să declanșeze o reacție a corpului, doar pentru că vine mereu înaintea hranei?

  • Institutul de Medicină Experimentală, Sankt Petersburg (Petrograd, mai târziu Leningrad), Rusia
  • Replicat

Întrebarea

În anii 1890, Ivan Pavlov era un fiziolog care studia digestia, nu un psiholog. Prelegerile lui despre glandele digestive, publicate în engleză în 1902, adunau o mare parte din cercetările din spatele Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din 1904, acordat pentru studiile sale asupra fiziologiei digestiei.

Pe parcurs, echipa lui s-a tot lovit de un neajuns. Câinii începeau să saliveze înainte ca vreo bucată de hrană să le ajungă în gură: la vederea mâncării sau a omului care îi hrănea de obicei. Fenomenul era numit „secreție psihică”. Pe la 1901, Pavlov a hotărât să nu-l mai trateze ca pe un zgomot de fond și să-l studieze. Întrebarea lui: poate un semnal care nu înseamnă nimic pentru un câine să ajungă să declanșeze salivația, doar pentru că vine mereu înaintea hranei? Și, dacă da, ce reguli guvernează această învățare?

Cum s-a desfășurat

Fistula. Fiecare câine era supus mai întâi unei mici operații. Deschiderea unui canal salivar era mutată din interiorul gurii pe exteriorul obrazului sau sub bărbie. După ce rana se vindeca, saliva picura în afară, unde putea fi colectată. Peste deschidere se lipea o mică pâlnie de sticlă, iar saliva era numărată în picături, măsurată ca volum sau înregistrată automat.

Camera. La început, cea mai mică perturbare (o umbră, un sunet pe hol, o persoană necunoscută) putea strica un rezultat. Așa că la Institutul de Medicină Experimentală a fost ridicată o clădire specială, plătită de un om de afaceri din Moscova. Era înconjurată de un șanț, iar fiecare cameră era împărțită într-un compartiment izolat fonic pentru câine și unul separat pentru experimentator. Stimulii erau porniți și reacțiile înregistrate din exterior, electric sau prin presiune de aer.

Semnalele. Laboratorul folosea o gamă largă de stimuli: un metronom, un buzzer electric, tonuri și tuburi de orgă, sunetul unei ape care clocotește, lumini colorate și forme luminoase pe un ecran, un obiect care se rotea, atingerea unui anumit loc de pe piele, căldură și frig. Schema metodei era mereu aceeași. Mai întâi venea un semnal neutru; hrana (sau un acid slab pus în gură) urma după câteva secunde; iar după un număr de asocieri, experimentatorii testau semnalul singur și numărau picăturile.

Ce a ieșit

Un semnal începe să funcționeze. Într-un exemplu din prelegerile lui Pavlov din 1927, un metronom a provocat salivație după 9 secunde, 11 picături în 45 de secunde, fără nicio hrană la vedere. Ordinea conta foarte mult. Un buzzer electric pornit chiar înainte de hrană a funcționat după o singură asociere. Țârâitul puternic al unei sonerii electrice, pornite la 5–10 secunde după hrană, nu a devenit niciodată un semnal, nici după 374 de asocieri.

Stingerea. Când metronomul suna iar și iar fără hrană, fluxul de salivă scădea de la o repetare la alta. Pavlov a susținut că nu era o ștergere, ci o reținere activă, pe care a numit-o inhibiție.

Refacerea spontană. Dovada acestei interpretări: după o pauză, reacția slăbită revenea de la sine. Într-o demonstrație, la 23 de minute după o stingere parțială, întârzierea până la salivație a scăzut de la 13 la 5 secunde, iar cantitatea s-a dublat, de la 3 la 6 picături.

Generalizarea și discriminarea. Un câine dresat la un anumit ton saliva și la tonuri apropiate, cu atât mai puțin cu cât erau mai departe de cel original. La fel funcționa și atingerea unor zone de piele învecinate, mai slab pe măsura distanței. Dar dacă un stimul era urmat mereu de hrană, iar unul asemănător niciodată, câinii învățau să le deosebească: un cerc de un pătrat, rotirea în sensul acelor de ceasornic de cea în sens invers, chiar și tonuri foarte apropiate ca înălțime.

Nevroza experimentală. Cel mai cunoscut exemplu este un experiment al doctoriței Shenger-Krestovnikova. Un câine a învățat că un cerc luminos înseamnă hrană, iar o elipsă, nu. Elipsa a fost apoi rotunjită treptat, de la 2:1 la 9:8. În acel punct, discriminarea a cedat, iar după trei săptămâni s-a înrăutățit în loc să se îmbunătățească. Câinele, liniștit până atunci, a început să scheaune și să se zbată în stativ, a mușcat din aparatură și a smuls-o și lătra furios ori de câte ori era adus în cameră. S-a pierdut chiar și distincția ușoară, de 2:1. Alți colaboratori au produs prăbușiri asemănătoare cu întârzieri foarte lungi înainte de hrană sau transformând un șoc electric puternic aplicat pe piele într-un semnal pentru hrană, pe care l-au aplicat apoi în tot mai multe locuri. După inundația din 1924 de la Petrograd, unii câini care au trebuit salvați din cuștile inundate și-au pierdut reflexele condiționate timp de săptămâni sau luni.

Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)

Clopoțelul: mai rar decât în legendă, dar real. În repovestirile populare, Pavlov suna dintr-un clopoțel și câinele saliva. Biograful lui, Daniel Todes, care a studiat arhivele laboratorului, spune că imaginea este în mare parte greșită: în mii de experimente, laboratorul a folosit clopoței doar rareori, pentru că un clopoțel nu putea fi controlat precis. Todes leagă mitul de traducere, pentru că în rusă cuvântul zvonok poate însemna atât sonerie sau buzzer, cât și clopoțel. Eseul lui Michael Specter din New Yorker, din 2014, îl cita pe Todes într-o variantă mai tranșantă: că Pavlov nu a dresat niciodată un câine să saliveze la un clopoțel.

Nu toată lumea acceptă varianta tranșantă. În 1997, psihologul Roger K. Thomas a arătat că Pavlov însuși a menționat o sonerie în prelegerea Huxley din 1906 (ca stimul puternic care se condiționa încet), că a scris în 1923 că se pot forma reflexe condiționate la sonerii electrice și că un film din anii 1920 făcut în laboratorul lui Pavlov era descris în Time (1928) ca arătând câini care „picurau salivă la sunetul unui clopoțel”. Propriile prelegeri ale lui Pavlov din 1927, în traducerea lui Anrep, menționează o „sonerie electrică”, descrisă ca bâzâind, care în cel puțin un studiu a servit drept semnal funcțional. Rezumatul corect: metronomul și buzzerul erau caii de povară, iar soneriile au fost reale, dar marginale.

„Condiționat” sau „condițional”? Termenul rusesc al lui Pavlov este mai apropiat de reflex condițional: un reflex care depinde de condiții. Todes susține că „condiționat” (conditioned) e o traducere greșită care schimbă sensul ideii lui Pavlov. Primii autori americani care au scris despre metodă, Yerkes și Morgulis, au precizat în 1909 că au folosit „conditioned” pentru că credeau că Pavlov acceptase termenul.

Efectul e solid; explicația s-a schimbat. Condiționarea clasică a fost reprodusă atât de des, la atâtea specii, încât a devenit un instrument de bază al cercetării. Două studii din anii 1960 au schimbat felul în care este înțeleasă:

În 1988, Rescorla a rezumat totul: condiționarea din manuale, în care un stimul neutru pur și simplu împrumută reacția unuia cu semnificație, e depășită. Teoria modernă o tratează ca pe învățarea relațiilor dintre evenimente, adesea în doar câteva încercări.

Etica

Cercetările despre condiționare se sprijineau pe chirurgie. Fistula salivară era o operație relativ minoră, iar câinii care o aveau trăiau mai mult decât cei folosiți în operațiile anterioare. Cercetările mai vechi ale lui Pavlov despre digestie merseseră mult mai departe: deschideri în esofag și de-a lungul tubului digestiv, ca secrețiile să poată fi colectate de la câini vii. Potrivit lui Todes, mulți câini au murit cât timp au fost puse la punct aceste tehnici. Ședințele puteau dura opt până la zece ore, iar unele, cum s-a arătat mai sus, erau concepute ca să-i facă pe câini să cedeze.

Imaginea nu e unilaterală. Colaboratorii le dădeau nume câinilor și le descriau în detaliu personalitatea, iar în 1935 Pavlov a ridicat în curtea institutului un monument dedicat câinelui de laborator. Inscripția lui exprimă ideea că un câine putea fi sacrificat științei, dar fără cruzime inutilă.

Astăzi, în multe țări, cercetarea pe animale este guvernată de principiul celor „3R” propus de Russell și Burch în 1959: înlocuirea animalelor acolo unde e posibil (replace), reducerea numărului lor (reduce) și rafinarea procedurilor pentru a minimiza suferința (refine). Conform acestor reguli, condiționarea de bază, cu o operație minoră, ar putea fi încă aprobată. Procedurile menite să provoace suferință de durată ar fi supuse unei examinări foarte stricte și e puțin probabil să fie aprobate în forma lor originală.

Ce înseamnă astăzi

Condiționarea e discretă și omniprezentă: tresărirea la sunetul unei notificări, o stare declanșată de un miros, greața pe care o simt unii oameni la vederea unui aliment care cândva i-a îmbolnăvit. Sinteza lui Rescorla din 1988 nota că aceleași mecanisme sunt studiate în toleranța la droguri, în calmarea durerii indusă de stres și în sistemul imunitar și că terapia comportamentală a crescut din această tradiție.

De aici decurg câteva gânduri practice, chiar dacă ele depășesc ce a testat Pavlov:

Ai fi trecut testul?

În curând. Pe ecran apare o serie de sunete și forme, unele urmate de o recompensă, altele nu. Învață care o prezic, apoi încearcă să deosebești semnale tot mai asemănătoare, cum au fost cercul și elipsa. O precizare onestă: știi că regulile sunt un joc și nimic din ce face corpul tău nu este măsurat, așa că exercițiul arată logica condiționării, nu reflexul însuși.

Întrebări frecvente

A folosit Pavlov chiar un clopoțel?

Rareori, iar subiectul e încă dezbătut. Laboratorul lui folosea mai ales metronoame, buzzere, tonuri, lumini și atingeri. Biograful său, Daniel Todes, spune că celebrul clopoțel vine în mare parte din traduceri și repovestiri. Psihologul Roger K. Thomas a constatat că Pavlov însuși a relatat folosirea unor stimuli de tip sonerie într-o prelegere din 1906 și într-un articol din 1923 și că o relatare din Time din 1928 descria un film din laboratorul lui în care câinii reacționau la o sonerie.

Pentru ce a primit Pavlov Premiul Nobel?

Pentru digestie. Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din 1904 i-a recunoscut cercetările asupra fiziologiei digestiei. Începuse deja studiul reflexelor condiționate și l-a menționat în discursul de la Nobel, dar acesta nu a făcut parte din premiu.

Ce sunt stingerea și refacerea spontană?

Dacă semnalul continuă să vină fără hrană, reacția slăbește: aceasta este stingerea. Pavlov a arătat că nu e vorba de uitare, pentru că, după o pauză, reacția revenea de la sine, parțial sau complet. Această revenire este refacerea spontană.

A fost replicată condiționarea lui Pavlov?

Da, de nenumărate ori, la multe specii și cu multe tipuri de semnale. S-a schimbat explicația. Cercetările din anii 1960 au arătat că animalele învață cât de bine prezice un eveniment un altul și că unele asocieri, precum gustul și boala, se învață mult mai ușor decât altele.

Surse

  1. Pavlov, I. P. (1927). Conditioned reflexes: An investigation of the physiological activity of the cerebral cortex (G. V. Anrep, Trans.). psychclassics.yorku.ca/Pavlov/
  2. Yerkes, R. M., & Morgulis, S. (1909). The method of Pawlow in animal psychology. Psychological Bulletin, 6, 257–273. psychclassics.yorku.ca/Yerkes/pavlov.htm
  3. Nobel Foundation. The Nobel Prize in Physiology or Medicine 1904: Ivan Pavlov. www.nobelprize.org/prizes/medicine/1904/summary/
  4. Pavlov, I. P. (1902). The work of the digestive glands (W. H. Thompson, Trans.). Charles Griffin & Company.
  5. Thomas, R. K. (1997). Correcting some Pavloviana regarding "Pavlov's bell" and Pavlov's "mugging." American Journal of Psychology, 110(1), 115–125.
  6. Todes, D. P. (2014). Ivan Pavlov: A Russian life in science. Oxford University Press.
  7. Specter, M. (2014, November 24). Drool: Ivan Pavlov's real quest. The New Yorker. www.newyorker.com/magazine/2014/11/24/drool
  8. Adams, M. (2020, April 27). The kingdom of dogs. The Psychologist (British Psychological Society). www.bps.org.uk/psychologist/kingdom-dogs
  9. Golikov, Yu. P., & Sysuev, V. M. (2015). Something unknown about well-known monument 'Pavlov's Dog'. Medical Academic Journal, 15(3), 85–100. doi:10.17816/MAJ15385-100
  10. Rescorla, R. A. (1968). Probability of shock in the presence and absence of CS in fear conditioning. Journal of Comparative and Physiological Psychology, 66(1), 1–5.
  11. Garcia, J., & Koelling, R. A. (1966). Relation of cue to consequence in avoidance learning. Psychonomic Science, 4, 123–124. doi:10.3758/BF03342209
  12. Rescorla, R. A. (1988). Pavlovian conditioning: It's not what you think it is. American Psychologist, 43(3), 151–160.
  13. Russell, W. M. S., & Burch, R. L. (1959). The principles of humane experimental technique.