Mary D. Salter Ainsworth, Silvia M. Bell și colaboratorii · 1970–1978

Situația străină

Când un copil de un an este lăsat puțin timp într-o cameră necunoscută și părintele se întoarce, ce dezvăluie reîntâlnirea despre relația lor?

  • Universitatea Johns Hopkins, Baltimore, SUA (ulterior, eșantioane interculturale în Europa, Israel, Japonia și în alte părți)
  • Replicat, cu rezerve

Întrebarea

Teoria atașamentului s-a născut din lucrările lui John Bowlby, care trata legătura unui bebeluș cu persoana care îl îngrijește ca pe ceva cu o funcție biologică, evolutivă. Mary Ainsworth voia să vadă această legătură la lucru. Ideea ei era simplă: atașamentul și explorarea trag în direcții opuse. Un bebeluș care se simte în siguranță îl folosește pe părinte ca bază și pleacă să exploreze; un bebeluș care se simte amenințat se oprește din explorat și îl caută pe părinte.

Ce se întâmplă, așadar, dacă ridici ușor miza? Pui un copil de un an într-o cameră necunoscută, adaugi un străin și îl faci pe părinte să plece câteva minute. Momentul cel mai revelator, a constatat Ainsworth, nu este separarea, ci reîntâlnirea.

Cum s-a desfășurat

Ainsworth și echipa ei de la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore vizitau deja familiile acasă încă de la nașterea bebelușilor, în vizite de circa patru ore, aproximativ o dată la trei săptămâni. În preajma primei aniversări, fiecare mamă venea cu bebelușul la laborator pentru o sesiune de opt episoade scurte:

  1. Mama și bebelușul sunt conduși într-o cameră cu jucării (circa 30 de secunde).
  2. Mama și bebelușul sunt singuri; bebelușul e liber să exploreze (3 minute).
  3. Un străin li se alătură mamei și bebelușului (3 minute).
  4. Mama pleacă; străinul rămâne cu bebelușul (prima separare, 3 minute sau mai puțin).
  5. Mama se întoarce, iar străinul pleacă (prima reîntâlnire).
  6. Mama pleacă din nou; bebelușul rămâne singur (a doua separare, 3 minute sau mai puțin).
  7. Străinul revine (3 minute sau mai puțin).
  8. Mama se întoarce (a doua reîntâlnire).

Episoadele de separare erau scurtate dacă bebelușul devenea foarte agitat. Cercetătorii notau explorarea, plânsul și mai ales ce făcea bebelușul când mama se întorcea: o căuta, se agăța de ea, o împingea sau o ignora?

Primul raport complet, semnat de Ainsworth și Silvia Bell în 1970, descria 56 de bebeluși albi, din clasa de mijloc, cu vârste între 49 și 51 de săptămâni. Un preprint anterior arată cum era alcătuit acest total: 23 de bebeluși din studiul cu observații la domiciliu și 33 testați doar în laborator. Prezentarea pe larg, în volumul Patterns of Attachment de Ainsworth, Mary Blehar, Everett Waters și Sally Wall (1978), a reunit studiul longitudinal complet al celor 26 de familii din Baltimore, observate acasă peste 70 de ore fiecare, pe parcursul primului an.

Ce a ieșit

Bebelușii explorau mai mult cât timp mama era prezentă și mai puțin după ce pleca; plânsul și căutarea creșteau în timpul separărilor. La reîntâlnire, cei mai mulți bebeluși căutau apropierea, dar nu toți, iar excepțiile au devenit miezul studiului. Ainsworth i-a împărțit pe bebeluși în trei grupuri, fiecare cu subgrupuri:

În eșantioanele din SUA, proporțiile aproximative au ajuns să fie citate ca circa 70% siguri, 20% evitanți și 10% rezistenți.

Vizitele la domiciliu au dat sens categoriilor. Mamele bebelușilor B fuseseră evaluate, pe parcursul anului, drept cele mai sensibile la semnalele copiilor lor; mamele bebelușilor A și C fuseseră evaluate drept mai puțin sensibile, cu diferențe între ele în ce privește caracterul intruziv, respingător sau greu accesibil. În datele din Baltimore, corelația dintre sensibilitatea maternă și siguranța atașamentului bebelușului era foarte mare, de circa 0,78.

O a patra categorie. În deceniul următor, cercetătorii au tot întâlnit bebeluși care nu se potriveau în A, B sau C. Mary Main, fostă doctorandă a lui Ainsworth, ajunsă între timp la Universitatea California din Berkeley, a constatat că mulți bebeluși considerați „neclasificabili” aveau comportamente neobișnuite în prezența părintelui. Împreună cu Judith Solomon, ea a descris un tipar dezorganizat/dezorientat (D) (1986, cu proceduri de codificare în 1990). Acesta e definit prin comportamente, de obicei scurte, care par lipsite de scop sau se contrazic între ele: apropierea cu capul întors, încremenirea, imobilizarea, mișcările nesincronizate sau semnele vădite de teamă față de părinte. Codificatorii dau o clasificare D alături de tiparul A, B sau C care se potrivește cel mai bine, și doar atunci când un astfel de comportament este suficient de intens; versiunile ușoare și trecătoare sunt frecvente.

Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)

Tiparele se regăsesc peste tot, dar proporțiile se schimbă. În 1988, Marinus van IJzendoorn și P. M. Kroonenberg au cumulat aproape 2.000 de clasificări din Situația străină, din 32 de eșantioane din opt țări. Atașamentul sigur a fost tiparul cel mai frecvent peste tot. Exista o tendință spre mai multe clasificări evitante în eșantioanele din Europa de Vest și spre mai multe rezistente în Israel și Japonia. Dar constatarea izbitoare a fost că diferențele din interiorul țărilor erau de circa o dată și jumătate mai mari decât diferențele dintre ele: două eșantioane din aceeași țară puteau diferi mai mult decât eșantioane de pe continente diferite.

Este stresul același pentru fiecare bebeluș? Un eșantion japonez timpuriu a raportat 37% bebeluși rezistenți și niciunul evitant. Specialistul în atașament L. A. Sroufe a sugerat că bebelușii japonezi din acea perioadă erau rareori separați de mame, așa că procedura era mai înfricoșătoare pentru ei, mai ales când separările durau tot timpul prevăzut. În eșantioanele din kibuțurile israeliene, multe sesiuni au trebuit scurtate sau oprite pentru că bebelușii erau de neconsolat. În 1990, cercetătorul japonez K. Takahashi a pus la îndoială valabilitatea în Japonia a presupozițiilor de bază ale procedurii. În 2000, Rothbaum și colaboratorii au mers mai departe, susținând că ideile teoriei atașamentului despre sensibilitate, competență și „baza de siguranță” reflectă valorile occidentale ale independenței, în timp ce în Japonia apropierea și dependența (amae) sunt prețuite; un comportament care pare „ambivalent” în Baltimore poate fi obișnuit acolo. Apărătorii teoriei, printre care van IJzendoorn și Sagi (1999), au conchis că rezultatele interculturale sunt, în linii mari, compatibile cu teoria.

Temperament sau relație? Psihologul dezvoltării J. Kagan a susținut că aceste categorii ar putea reflecta, în parte, diferențe înnăscute în ușurința cu care bebelușii se supără: un bebeluș care se tulbură foarte tare când pleacă mama e mai probabil să se repeadă la ea la întoarcere și să fie clasificat drept sigur. Sroufe i-a răspuns în 1985 cu mai multe argumente: unii bebeluși sunt clasificați diferit cu mama și cu tatăl, ceea ce e greu de explicat printr-o trăsătură fixă; clasificările din clasa de mijloc erau foarte stabile pe parcursul a șase luni; iar plânsul singur nu deosebește grupurile, întrucât unii bebeluși siguri plâng la fel de puțin ca cei evitanți, iar alții la fel de mult ca cei rezistenți. Sroufe a admis că temperamentul ar putea influența felul în care se exprimă un tipar. Cât contribuie temperamentul este încă în discuție.

Un efect mai mic decât în original. Legătura din Baltimore dintre sensibilitate și siguranța atașamentului s-a dovedit mai târziu mult mai slabă. O metaanaliză din 1997 a 66 de studii (4.176 de perechi mamă–bebeluș) a găsit o corelație de circa 0,24 (după corecția pentru eroarea de măsurare) în setul cel mai strict de studii, față de 0,78 în Baltimore, o diferență pe care autorii au pus-o parțial pe seama eșantionului original, mic și exploratoriu. Sensibilitatea contează, dar este o influență printre altele.

Cât de frecvent este tiparul D? O metaanaliză din 1999 a aproape 80 de studii a constatat că circa 15% dintre bebelușii din familii din clasa de mijloc, din populația neclinică, erau clasificați ca dezorganizați, cu proporții de două-trei ori mai mari în unele grupuri cu risc ridicat, de exemplu după maltratare. În 2017, un grup numeros de cercetători din domeniul atașamentului, printre care Solomon și Sroufe, a avertizat că tiparul D fusese folosit greșit: este o clasificare de cercetare, nu un diagnostic, nu poate depista abuzul, iar luarea unui copil din familie „nu poate fi niciodată justificată exclusiv” pe această bază.

Etica

Situația străină nu se bazează pe înșelăciune: mamele făceau parte din procedură, plecând și revenind la semnal. Ea provoacă însă, prin concepție, un stres ușor. Regula inițială de a scurta separările când un bebeluș e foarte agitat face parte din procedură. Rapoartele pe care le-am citit nu descriu cum era obținut consimțământul în anii 1960.

Principala întrebare etică ridicată de atunci este una culturală: un stres ușor pentru unii bebeluși poate fi mult mai puternic pentru bebelușii care nu sunt aproape niciodată despărțiți de mame, cum au sugerat eșantioanele din Japonia și din kibuțuri.

Ce înseamnă astăzi

Situația străină i-a dat psihologiei dezvoltării unul dintre cele mai influente instrumente ale sale și un limbaj comun: sigur, evitant, rezistent, dezorganizat. Cercetătorii subliniază câteva lucruri care se pierd adesea atunci când acestea devin etichete populare:

Ainsworth însăși, în ultimul ei interviu, își dorea ca procedura să fie folosită alături de observarea atentă a familiilor în viața lor de zi cu zi, nu de una singură.

Dincolo de ce a testat studiul: cercetarea sugerează că reîntâlnirile spun multe și că bebelușii diferă mult în felul în care își arată atașamentul. Această pagină nu este un sfat parental sau clinic; orice îngrijorare legată de un anumit copil trebuie discutată cu un specialist calificat care cunoaște familia.

Ai fi trecut testul?

În curând. Parcurge cele opt episoade într-o cameră desenată, apoi citește scurte descrieri ale unor reîntâlniri fictive și ghicește ce tipar i-ar atribui un codificator instruit. Vei vedea cât de des categoriile experților depind de câteva secunde de comportament. O precizare onestă: acesta este un joc de ghicit despre cercetare, nu un test despre tine sau despre vreun copil real.

Întrebări frecvente

Ce este Situația străină?

Este o procedură de laborator creată de Mary Ainsworth și colaboratorii săi pentru bebeluși de circa un an. În opt episoade scurte, bebelușul se joacă cu părintele într-o cameră necunoscută, întâlnește un străin, este lăsat de două ori pentru câteva minute și se reîntâlnește de două ori cu părintele. Cercetătorii sunt atenți mai ales la felul în care reacționează bebelușul când părintele se întoarce.

Care sunt tipurile de atașament A, B, C și D?

Bebelușii B (siguri) caută sau primesc cu bucurie părintele la întoarcere și apoi se liniștesc. Bebelușii A (evitanți) tind să-l ignore pe părinte sau să se întoarcă de la el la reîntâlnire. Bebelușii C (rezistenți sau ambivalenți) caută contactul, dar i se și opun, adesea cu furie, și se liniștesc greu. D (dezorganizat), adăugat de Mary Main și Judith Solomon, descrie comportamente scurte, contradictorii, încremenite sau temătoare, care nu se potrivesc unei strategii organizate. Acestea sunt clasificări de cercetare ale unei relații, nu diagnostice ale unui copil.

Sunt tiparele de atașament aceleași în toate culturile?

Atașamentul sigur a fost tiparul cel mai frecvent în fiecare țară, într-o metaanaliză din 1988 a aproape 2.000 de clasificări din opt țări. Dar combinația tiparelor nesigure a variat, cu mai multe clasificări evitante în eșantioanele din Europa de Vest și mai multe rezistente în Israel și Japonia, iar diferențele din interiorul țărilor au fost de circa 1,5 ori mai mari decât cele dintre țări. Criticii susțin că procedura și categoriile ei poartă presupoziții occidentale despre independență.

Înseamnă o clasificare dezorganizată că un copil a fost abuzat?

Nu. O sinteză din 2017 semnată de mulți dintre cercetătorii de frunte din domeniul atașamentului arată că nu este un diagnostic clinic, nu poate fi folosită pentru depistarea maltratării și nu este, în sine, un motiv pentru a lua un copil din familie. Este mai frecventă la copiii maltratați și în grupurile cu risc ridicat, dar are și alte căi de apariție, iar mulți bebeluși maltratați nu sunt clasificați ca dezorganizați. Acest site nu oferă sfaturi despre copii anume; îngrijorările trebuie discutate cu un specialist calificat.

Surse

  1. Ainsworth, M. D. S., & Bell, S. M. (1970). Attachment, exploration, and separation: Illustrated by the behavior of one-year-olds in a strange situation. Child Development, 41(1), 49–67. doi:10.2307/1127388
  2. Ainsworth, M. D. S., Bell, S. M. V., & Stayton, D. J. (1969). Individual differences in strange-situation behavior of one-year-olds. Johns Hopkins University (ERIC ED 056742). Later published in H. R. Schaffer (Ed.), The origins of human social relations (1971, pp. 17–58). Academic Press.
  3. Ainsworth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters, E., & Wall, S. (1978). Patterns of attachment: A psychological study of the strange situation. Lawrence Erlbaum Associates. Reissued 2015 by Psychology Press.
  4. Main, M., & Solomon, J. (1986). Discovery of a new, insecure-disorganized/disoriented attachment pattern. In M. Yogman & T. B. Brazelton (Eds.), Affective development in infancy (pp. 95–124). Ablex.
  5. Main, M., & Solomon, J. (1990). Procedures for identifying infants as disorganized/disoriented during the Ainsworth Strange Situation. In M. T. Greenberg, D. Cicchetti, & E. M. Cummings (Eds.), Attachment in the preschool years (pp. 121–160). University of Chicago Press.
  6. van IJzendoorn, M. H., & Kroonenberg, P. M. (1988). Cross-cultural patterns of attachment: A meta-analysis of the Strange Situation. Child Development, 59(1), 147–156. doi:10.1111/j.1467-8624.1988.tb03202.x
  7. Sagi, A., van IJzendoorn, M. H., & Koren-Karie, N. (1991). Primary appraisal of the Strange Situation: A cross-cultural analysis of preseparation episodes. Developmental Psychology, 27(4), 587–596. scholarlypublications.universiteitleiden.nl/access/item%3A2901347/view
  8. De Wolff, M. S., & van IJzendoorn, M. H. (1997). Sensitivity and attachment: A meta-analysis on parental antecedents of infant attachment. Child Development, 68(4), 571–591. www.marinusvanijzendoorn.nl/wp-content/uploads/2012/07/De-Wolff-Van-IJzendoorn-1997.-Child-Development.-Sensitivity-Attachment-meta-analysis-parental-antecedents.pdf
  9. van IJzendoorn, M. H., Schuengel, C., & Bakermans-Kranenburg, M. J. (1999). Disorganized attachment in early childhood: Meta-analysis of precursors, concomitants, and sequelae. Development and Psychopathology, 11(2), 225–250. doi:10.1017/S0954579499002035
  10. Granqvist, P., Sroufe, L. A., Dozier, M., Hesse, E., Steele, M., van IJzendoorn, M. H., Solomon, J., Schuengel, C., Fearon, P., Bakermans-Kranenburg, M. J., et al. (2017). Disorganized attachment in infancy: A review of the phenomenon and its implications for clinicians and policy-makers. Attachment & Human Development, 19(6), 534–558. doi:10.1080/14616734.2017.1354040
  11. Duschinsky, R. (2018). Disorganization, fear and attachment: Working towards clarification. Infant Mental Health Journal, 39(1), 17–29. doi:10.1002/imhj.21689
  12. Sroufe, L. A. (1985). Attachment classification from the perspective of infant–caregiver relationships and infant temperament. Child Development, 56, 1–14. psychology.psy.sunysb.edu/attachment/online/Sroufe%20articles/Sroufe_1985CD%20Attachment%20and%20temperament.pdf
  13. Kagan, J. (1982). Psychological research on the human infant: An evaluative summary. W. T. Grant Foundation.
  14. Waters, E. (1978). The stability of individual differences in infant–mother attachment. Child Development, 49, 483–494.
  15. Miyake, K., Chen, S., & Campos, J. (1985). Infant temperament, mother's mode of interaction, and attachment in Japan: An interim report. Monographs of the Society for Research in Child Development, 50(1–2, Serial No. 209), 276–297.
  16. Takahashi, K. (1990). Are the key assumptions of the 'strange situation' procedure universal? A view from Japanese research. Human Development, 33(1), 23–30.
  17. Rothbaum, F., Weisz, J., Pott, M., Miyake, K., & Morelli, G. (2000). Attachment and culture: Security in the United States and Japan. American Psychologist, 55(10), 1093–1104. doi:10.1037/0003-066X.55.10.1093
  18. Spies, R., & Duschinsky, R. (2021). Inheriting Mary Ainsworth and the Strange Situation: Questions of legacy, authority, and methodology for contemporary developmental attachment researchers. SAGE Open, 11(3). doi:10.1177/21582440211047577
  19. California Magazine (Cal Alumni Association, UC Berkeley), Summer 2012: feature on attachment research and Mary Main's work. alumni.berkeley.edu/california-magazine/summer-2012-north-south/stuck-you/