Întrebarea
La sfârșitul anilor 1960, Walter Mischel și colaboratorii săi de la Stanford studiau cum reușesc copiii să aștepte ceva ce își doresc. Situația era simplă: o recompensă mică acum sau una mai mare ori mai bună mai târziu. Cei mai mulți copii mici vor recompensa mai mare. Adevărata întrebare era ce se petrece în mintea copilului în timpul așteptării. Privitul recompensei întărește hotărârea sau o macină? Și poate fi ajutat un copil să reziste?
Abia mai târziu a trecut pe primul plan o a doua întrebare: spune timpul de așteptare al unui copil de patru ani ceva despre cum se va descurca acel copil în adolescență?
Cum s-a desfășurat
Studiile au avut loc la grădinița Bing din campusul Stanford, frecventată în principal de copiii profesorilor și studenților de la Stanford. Între 1968 și 1974, 653 de copii au participat la o versiune sau alta.
În primul studiu publicat (Mischel și Ebbesen, 1970), 32 de copii cu vârste între trei ani și jumătate și aproape șase ani au fost duși, pe rând, într-o cameră cu o masă. Fiecare copil alegea care dintre două recompense o prefera: doi biscuiți în formă de animale sau cinci covrigei mici. Experimentatorul explica apoi înțelegerea. El trebuia să plece. Dacă copilul aștepta până când acesta se întorcea singur, primea recompensa preferată. Dacă voia să nu mai aștepte, putea să-i facă semn să revină în orice moment (mâncând o bucățică de covrigel; un studiu ulterior a folosit un clopoțel), dar atunci primea cealaltă recompensă. Experimentatorul revenea după cel mult 15 minute.
Cercetătorii au schimbat un singur lucru: ce putea vedea copilul în timpul așteptării. Ambele recompense erau pe masă, doar una dintre ele sau niciuna.
Studiul din 1972 (Mischel, Ebbesen și Zeiss) a cuprins alte trei experimente, cu 92 de copii între trei și cinci ani. De data aceasta, recompensele erau o bezea (marshmallow) și un covrigel-baton, iar copilul suna dintr-un clopoțel de birou ca să-l cheme înapoi pe experimentator. Unii copii au primit o jucărie (un arc Slinky) cu care să se joace. Altora li s-a spus să se gândească, în timp ce așteptau, la ceva amuzant, la ceva trist sau chiar la recompense.
Despre nume. Denumirea de „test marshmallow” a apărut mai târziu. Recompensa a variat de la un studiu la altul: biscuiți și covrigei în 1970, o bezea și un covrigel în 1972 și uneori chiar jetoane de poker din plastic. Versiunile ulterioare i-au lăsat pe copii să-și aleagă singuri gustarea, de pildă bezele, M&M’s sau biscuiți în formă de animale.
Ce a ieșit
Vederea recompensei a făcut așteptarea mai grea. În 1970, copiii care aveau ambele recompense în față au așteptat în medie puțin peste 1 minut. Când niciuna nu era la vedere, media a urcat la aproximativ 11 minute, iar șase dintre cei opt copii din acel grup au rezistat toate cele 15 minute. Unii și-au găsit singuri modalități de a face față, de pildă acoperindu-și ochii sau sprijinindu-și capul pe brațe.
Contează mai mult la ce se gândeau copiii decât ce vedeau. În 1972, copiii lăsați fără nicio distragere au renunțat în medie în mai puțin de un minut. Cu o jucărie, au așteptat circa 8 minute și jumătate. Când li s-a spus să se gândească la ceva amuzant, au așteptat circa 12 minute. Gândurile triste nu au ajutat mai mult decât gândul la mâncare. Iar când recompensele erau ascunse, copiii cărora li se spusese să se gândească la ele au rezistat mai puțin de un minut, în timp ce aceia cărora li se spusese să se gândească la lucruri amuzante au așteptat aproape toate cele 15 minute.
Mischel a conchis că, la această vârstă, autocontrolul este în mare parte o chestiune de atenție: copiii așteaptă mai mult atunci când nu se mai gândesc la ceea ce își doresc.
Studiile de urmărire. Cam zece ani mai târziu, echipa a trimis chestionare părinților foștilor participanți. În raportul din 1988, bazat pe 95 de copii, cei care așteptaseră mai mult la grădiniță erau descriși de părinți ca mai competenți școlar și social, mai atenți și mai capabili să facă față frustrării și stresului.
Raportul din 1990 a adăugat scorurile SAT, așa cum le-au declarat părinții, pentru 94 de copii. Cele mai puternice legături au apărut doar într-o singură versiune a sarcinii: recompensele la vedere, fără nicio indicație despre cum să aștepte. În acel grup, timpul de așteptare era corelat cu scorul SAT la matematică cu r = 0,57 și cu cel verbal cu r = 0,42. Aceste cifre se bazează pe 35 de copii. Autorii înșiși au avertizat că eșantionul era mic și din clasa de mijloc și că mediul familial comun ar putea explica legătura. O notă de subsol arăta, de asemenea, că corelația verbală provenea aproape în întregime de la fete.
În 2011, o echipă condusă de B. J. Casey a retestat 59 de foști participanți ajunși la patruzeci și ceva de ani. Cei care avuseseră constant un autocontrol scăzut și-au inhibat mai greu reacțiile la fețe vesele.
Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)
Un eșantion mai mare și mai variat. În 2018, Tyler Watts, Greg Duncan și Haonan Quan au testat aceeași idee folosind datele unui amplu studiu american despre dezvoltarea copiilor. Circa 900 de copii făcuseră o sarcină asemănătoare la patru ani și jumătate, iar rezultatele lor școlare fuseseră măsurate la 15 ani. Cercetătorii s-au concentrat asupra celor 552 de copii ale căror mame nu terminaseră facultatea. Sarcina era mai scurtă (cel mult 7 minute), iar copiii își alegeau singuri recompensa, de pildă bezele, M&M’s sau biscuiți în formă de animale.
Ce au găsit:
- Așteptarea mai lungă era legată de rezultate mai bune la matematică și la citire la 15 ani, dar legătura avea cam jumătate din mărimea corelațiilor raportate în 1990, sau mai puțin.
- După luarea în calcul a mediului familial și a celui de acasă, legătura s-a micșorat cu circa două treimi. Adăugarea abilităților cognitive și comportamentale timpurii ale copilului a făcut-o să dispară statistic.
- Cea mai mare parte a diferenței era între copiii care renunțau în primele 20 de secunde și toți ceilalți. O așteptare mai lungă de atât adăuga puțin.
- Timpul de așteptare nu era legat de problemele de comportament, nici la 15 ani, nici mai devreme.
Autorii au susținut că timpul de așteptare ar putea reflecta mai degrabă abilități și circumstanțe mai largi decât autocontrolul în sine, așa că a-i învăța pe copii doar să aștepte probabil n-ar folosi la mare lucru.
Răspunsul. Alți cercetători au contestat concluzia. Doebel, Michaelson și Munakata au scris un comentariu în care susțineau că abilitatea de a aștepta contează probabil, totuși, pentru rezultatele școlare. Armin Falk, Fabian Kosse și Pia Pinger au reanalizat comparația și au susținut că Watts și colaboratorii controlaseră atât de multe variabile încât unele dintre ele absorbiseră probabil o parte din efectul însuși, o problemă pe care ei o numesc „control greșit” (bad control). Păstrând doar variabilele de control pe care le considerau clar potrivite, au raportat o legătură mai slabă decât cea a lui Mischel, dar tot substanțială, și au estimat că doar limita mai scurtă, de 7 minute, explica aproximativ o treime din diferența dintre cele două studii. Watts și Duncan au replicat, apărându-și alegerea variabilelor de control. Dezacordul privește mai ales ce variabile trebuie controlate și cum trebuie citite rezultatele.
Să nu aștepți poate fi o alegere rațională. În 2013, Kidd, Palmeri și Aslin, de la Universitatea din Rochester, le-au dat mai întâi unor 28 de copii o activitate artistică. Pentru jumătate dintre ei, adultul a promis materiale de desen mai bune, apoi abțibilduri mai bune, și a încălcat ambele promisiuni. Pentru cealaltă jumătate, adultul s-a ținut de ambele promisiuni. În sarcina cu bezeaua care a urmat, copiii din condiția cu adultul nesigur au așteptat în medie circa 3 minute, și doar 1 din 14 a rezistat toate cele 15 minute. Cu adultul de încredere, au așteptat circa 12 minute, iar 9 din 14 au rezistat tot timpul. Pentru un copil care a învățat că promisiunile sunt adesea încălcate, să mănânce dulciurica acum este un pariu rezonabil.
Copiii nu au devenit mai slabi la așteptat. În 2018, Carlson și colaboratorii, printre care chiar Mischel, au comparat 840 de copii testați cu versiuni comparabile ale sarcinii în anii 1960, 1980 și 2000. Copiii din anii 2000 au așteptat cu circa 2 minute mai mult decât cei din anii 1960, contrar așteptărilor majorității adulților din sondajul lor.
Etica
Copiii nu au fost înșelați. Regulile le erau explicate, fiecare copil exersa chemarea experimentatorului înainte de începerea așteptării și fiecare primea la final o recompensă, fie cea preferată, fie cealaltă. Primele articole nu descriu procedurile de consimțământ al părinților sau vreo evaluare etică.
Disconfortul era ușor: până la 15 minute singur cu o tentație, cu o cale de ieșire mereu la îndemână. Varianta din 2013 de la Rochester a mers mai departe, întrucât un adult încălca intenționat promisiuni făcute copiilor, o mică înșelăciune care ar avea nevoie de o justificare clară și de o explicație blândă la final.
Ce înseamnă astăzi
Constatarea cea mai solidă este și cea mai practică: copiii mici așteaptă mai bine când sunt ajutați să nu se mai gândească la ceea ce își doresc, ascunzând lucrul respectiv, având altceva de făcut sau gândindu-se la ceva amuzant.
Predicția pe termen lung este mult mai nesigură. Timpul de așteptare al unui copil de patru ani este legat de rezultatele școlare ulterioare, dar slab, și se împletește cu circumstanțele familiale, cu abilitățile timpurii și cu faptul dacă acel copil are motive să creadă în promisiunile adulților. A trata o singură așteptare scurtă drept o prognoză a viitorului unui copil depășește ceea ce susțin dovezile.
Câteva idei pentru viața de zi cu zi, care depășesc ceea ce au testat direct aceste studii:
- Dacă vrei să reziști la ceva, să-l scoți din raza privirii poate funcționa mai bine decât voința.
- Înainte să concluzionezi că un copil „nu poate să aștepte”, întreabă-te dacă promisiunea a ceva mai bun a fost respectată în trecut.
- Să fii de încredere poate ajuta mai mult decât predicile despre răbdare.
Ai fi trecut testul?
În curând. O dulciurică stă pe ecran, cu un cronometru și un clopoțel. Alege: suni acum sau aștepți ca să primești două. Pe parcurs poți încerca trucurile folosite de copiii de la Stanford (acoperi recompensa, te gândești la ceva amuzant) și poți vedea cum se compară așteptarea ta cu mediile din 1970 și 1972. O precizare onestă: un adult în fața unui ecran nu e un copil de patru ani într-o cameră liniștită, iar imaginea unei bezele e mult mai puțin tentantă decât una adevărată.
Întrebări frecvente
Recompensa din testul marshmallow a fost întotdeauna o bezea?
Nu. În studiul din 1970, copiii alegeau între biscuiți în formă de animale și covrigei. Studiul din 1972 a folosit o bezea (marshmallow) și un covrigel-baton. Alte studii din serie au folosit covrigei sau chiar jetoane de poker din plastic, iar versiunile ulterioare i-au lăsat pe copii să-și aleagă gustarea, de pildă M&M's sau biscuiți în formă de animale.
Prezice testul marshmallow succesul în viață?
Doar slab, din câte arată dovezile actuale. Un studiu de urmărire din 1990 a găsit corelații puternice cu scorurile SAT, dar la doar 35 de copii. Un studiu din 2018 pe circa 900 de copii a găsit o legătură mai mică cu rezultatele școlare de la 15 ani; la cei 552 de copii ale căror mame nu terminaseră facultatea, ea s-a micșorat cu circa două treimi după luarea în calcul a mediului familial. Nu s-a găsit nicio legătură cu comportamentul.
Ce i-a ajutat pe copii să aștepte mai mult?
Să nu se uite la recompensă și să nu se gândească la ea. Copiii au așteptat mult mai mult când recompensele nu se vedeau, când aveau o jucărie sau când li se spunea să se gândească la ceva amuzant. Gândul la recompense le-a scurtat mult așteptarea.
Unui copil care mănâncă imediat dulciurica îi lipsește autocontrolul?
Nu neapărat. Într-un studiu din 2013, copiii care tocmai văzuseră un adult încălcând două mici promisiuni au așteptat în medie circa 3 minute, față de circa 12 minute copiii al căror adult se ținuse de cuvânt. A nu aștepta poate fi o alegere rezonabilă atunci când recompensa promisă pare puțin probabil să vină.
Surse
- Mischel, W., & Ebbesen, E. B. (1970). Attention in delay of gratification. Journal of Personality and Social Psychology, 16(2), 329–337. doi:10.1037/h0029815
- Mischel, W., Ebbesen, E. B., & Zeiss, A. R. (1972). Cognitive and attentional mechanisms in delay of gratification. Journal of Personality and Social Psychology, 21(2), 204–218. doi:10.1037/h0032198
- Mischel, W., Shoda, Y., & Peake, P. K. (1988). The nature of adolescent competencies predicted by preschool delay of gratification. Journal of Personality and Social Psychology, 54(4), 687–696. doi:10.1037/0022-3514.54.4.687
- Shoda, Y., Mischel, W., & Peake, P. K. (1990). Predicting adolescent cognitive and self-regulatory competencies from preschool delay of gratification: Identifying diagnostic conditions. Developmental Psychology, 26(6), 978–986. doi:10.1037/0012-1649.26.6.978
- Casey, B. J., Somerville, L. H., Gotlib, I. H., Ayduk, O., Franklin, N. T., Askren, M. K., Jonides, J., Berman, M. G., Wilson, N. L., Teslovich, T., Glover, G., Zayas, V., Mischel, W., & Shoda, Y. (2011). Behavioral and neural correlates of delay of gratification 40 years later. Proceedings of the National Academy of Sciences, 108(36), 14998–15003. doi:10.1073/pnas.1108561108
- Kidd, C., Palmeri, H., & Aslin, R. N. (2013). Rational snacking: Young children's decision-making on the marshmallow task is moderated by beliefs about environmental reliability. Cognition, 126(1), 109–114. doi:10.1016/j.cognition.2012.08.004
- Watts, T. W., Duncan, G. J., & Quan, H. (2018). Revisiting the marshmallow test: A conceptual replication investigating links between early delay of gratification and later outcomes. Psychological Science, 29(7), 1159–1177. doi:10.1177/0956797618761661
- Carlson, S. M., Shoda, Y., Ayduk, O., Aber, L., Schaefer, C., Sethi, A., Wilson, N., Peake, P. K., & Mischel, W. (2018). Cohort effects in children's delay of gratification. Developmental Psychology, 54(8), 1395–1407. doi:10.1037/dev0000533
- Doebel, S., Michaelson, L. E., & Munakata, Y. (2020). Good things come to those who wait: Delaying gratification likely does matter for later achievement (A commentary on Watts, Duncan, & Quan, 2018). Psychological Science, 31(1), 97–99. doi:10.1177/0956797619839045
- Falk, A., Kosse, F., & Pinger, P. (2020). Re-revisiting the marshmallow test: A direct comparison of studies by Shoda, Mischel, and Peake (1990) and Watts, Duncan, and Quan (2018). Psychological Science, 31(1), 100–105. doi:10.1177/0956797619861720
- Watts, T. W., & Duncan, G. J. Controlling, confounding, and construct clarity: Responding to criticisms of 'Revisiting the marshmallow test'. Psychological Science.