Întrebarea
Până în anii 1940, B. F. Skinner petrecuse ani buni arătând că animalele repetă acțiunile urmate de o recompensă. Un șobolan apasă o pârghie, cade hrana, iar șobolanul apasă mai des. În acele experimente, recompensa depindea de acțiune. Skinner s-a întrebat ce s-ar întâmpla dacă nu ar depinde.
Să presupunem că hrana ar veni pur și simplu după ceas, orice ar face animalul în acel moment. Dacă recompensa întărește orice vine chiar înaintea ei, atunci și mișcările întâmplătoare ale animalului ar trebui să fie întărite, deși nu provoacă nimic. Animalul ar ajunge să se poarte, în cuvintele lui Skinner, ca și cum acțiunile lui ar conta: „Pasărea se poartă ca și cum ar exista o relație cauzală” între ce face și hrană, deși nu există niciuna. El a numit asta „superstiție” și a pus cuvântul între ghilimele.
Cum s-a desfășurat
Skinner a folosit opt porumbei. Fiecare era ținut flămând în mod constant, la 75% din greutatea pe care o avea când era bine hrănit, astfel încât hrana să funcționeze sigur ca recompensă.
Fiecare pasăre era pusă câteva minute pe zi într-o cușcă experimentală mică. Un recipient cu hrană se putea roti până la îndemâna ei, rămânea acolo cinci secunde, apoi se retrăgea. Recipientul era comandat de un ceas. În procedura principală, hrana venea la fiecare 15 secunde. Nimic din ce făcea pasărea nu o făcea să vină mai devreme, mai târziu sau mai des.
Pentru una dintre păsări, Skinner a montat și un aparat de înregistrare care i-a numărat mișcările de-a lungul multor ore.
Apoi a încercat variații: un interval mai lung între porții și perioade în care ceasul era oprit cu totul, astfel încât nu mai venea deloc hrană.
Ce a ieșit
La șase din cele opt păsări a apărut o mișcare clară și repetată. Fiecare pasăre o avea pe a ei:
- Una se rotea prin cușcă în sens invers acelor de ceasornic, de două-trei ori între porții.
- Una își tot vâra capul într-unul dintre colțurile de sus.
- Una își tot smucea capul în sus, ca și cum ar fi împins din drum ceva nevăzut.
- Două își legănau capul și corpul dintr-o parte în alta, ca un pendul.
- Una tot cobora capul spre podea în mișcări de ciugulire sau de măturare care se opreau chiar înainte s-o atingă.
La celelalte două păsări nu s-a format niciun tipar clar. Cele mai multe mișcări erau făcute într-un singur loc din cușcă și erau îndreptate spre un anumit element al ei. De obicei, o pasăre își repeta mișcarea de cinci-șase ori înainte de porția următoare.
Momentul conta. Un interval de 15 secunde funcționa bine; unul de un minut funcționa mult mai prost. Raționamentul lui Skinner era că, cu cât o pasăre așteaptă mai mult, cu atât comportamentul ei rătăcește mai mult, așa că e mai puțin probabil ca hrana să cadă de două ori pe aceeași mișcare. Odată ce o mișcare se instalase însă, intervalul putea fi lungit. O pasăre și-a păstrat obiceiul cu hrană la fiecare două minute.
Obiceiurile se schimbau și în timp. O pasăre cu interval de un minut a început cu o mică mișcare a capului spre stânga. De-a lungul multor ore, aceasta s-a accentuat, corpul a început să se rotească odată cu ea și a devenit o țopăială de pe piciorul drept pe cel stâng. Comportamentul înregistrat arăta o pauză după fiecare masă, apoi țopăieli care începeau după vreo 10–20 de secunde și continuau până la următoarea.
Când Skinner a oprit hrana, această pasăre a țopăit de peste 10.000 de ori înainte ca obiceiul să dispară aproape complet. Când ceasul a fost repornit, țopăitul a revenit treptat. După încă o rundă fără hrană și apoi din nou cu hrană, pasărea a adoptat un alt obicei, mergând pe un traseu fix prin cușcă, iar țopăiala nu a mai revenit niciodată.
Skinner a comparat apoi păsările cu oamenii. Jucătorii de cărți au ritualuri ca să-și schimbe norocul, iar un jucător de bowling poate continua să-și răsucească brațul și umărul după ce bila i-a ieșit din mână. În viziunea lui, un ritual trebuie să coincidă cu norocul doar din când în când ca să supraviețuiască unor serii lungi în care nu obține nimic.
Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)
Articolul lui Skinner e scurt, iar explicația lui era o ipoteză. Articolul are cinci pagini. Descrie în cuvinte obiceiurile păsărilor și oferă o înregistrare mecanică pentru o singură pasăre, nu o înregistrare clipă de clipă a ceea ce făcea fiecare pasăre înaintea fiecărei porții. Ideea că fiecare obicei a fost construit de hrana care l-a urmat din întâmplare, numită mai târziu „întărire accidentală” (adventitious reinforcement), este explicația lui Skinner pentru ce a văzut, nu ceva ce articolul a măsurat direct.
Staddon și Simmelhag (1971): două tipuri de comportament, nu ritualuri la întâmplare. John Staddon și Virginia Simmelhag au repetat procedura cu șase porumbei în total (câte patru pe condiție), cu hrană la fiecare 12 secunde (iar în alte condiții la momente neregulate sau doar după o ciocănitură într-o tastă). De data aceasta, un observator nota comportamentul fiecărei păsări secundă cu secundă, apăsând butoane, iar un aparat de cronometrare înregistra când avea loc fiecare activitate. Au găsit o structură regulată:
- Comportamentele intermediare (interim) apăreau devreme în interval, imediat după hrană: rotiri, bătăi din aripi, ciugulit pe podea, deplasări de-a lungul peretelui. Acestea variau de la o pasăre la alta.
- Un comportament terminal apărea târziu, când se apropia hrana. La păsările care au dezvoltat unul, era același: ciugulit în peretele cu hrănitorul sau lângă el, indiferent dacă ciugulitul avea vreun efect.
Esențial, comportamentul care venea chiar înaintea hranei nu era întotdeauna cel care se păstra. La cel puțin o pasăre, o mișcare care apărea des chiar înaintea hrănirii a fost înlocuită mai târziu de ciugulit. Staddon și Simmelhag au concluzionat că recompensa accidentală nu putea explica tiparul. Ei au propus că ciugulitul de la final este un comportament legat de hrană, scos la iveală de apropierea mesei, iar comportamentele de la început seamănă cu activitățile de „umplutură” pe care le au animalele cât așteaptă ceva.
Timberlake și Lucas (1985): mai ales căutarea hranei. William Timberlake și Gary Lucas au făcut o serie de experimente, de obicei cu patru porumbei și hrană la fiecare 15 secunde. Păsările lor stăteau mai ales lângă peretele cu hrănitorul, pășind dintr-o parte în alta, lovindu-l cu pieptul, scormonind și clătinând din cap. Ciugulitul lângă hrănitor era mai rar decât găsiseră Staddon și Simmelhag. Existau mici stiluri individuale, despre care au notat că se potriveau cu unele descrieri ale lui Skinner. Dar, în ansamblu, comportamentul era asemănător de la o pasăre la alta și organizat în jurul hrănitorului, nu ritualurile răzlețe, unice, pe care le-ar prezice recompensa întâmplătoare. Au concluzionat că hrana dată la intervale fixe declanșează în principal comportamentul obișnuit de hrănire al speciei.
Așadar, cine are dreptate? Cercetătorii dezbat încă detaliile, inclusiv de ce cele două studii ulterioare au văzut cantități diferite de ciugulit. Ce e acceptat pe scară largă e mai restrâns decât povestea din manuale: porumbeii hrăniți după un cronometru dezvoltă într-adevăr comportamente repetate, cu tipar, dar mare parte din ele sunt căutare a hranei, care apare cu sau fără o sincronizare norocoasă. Dacă recompensa întâmplătoare adaugă ceva peste asta, și cât, rămâne o întrebare deschisă.
La oameni. În 1987, Koichi Ono le-a dat unor 20 de studenți puncte pe un contor, fiecare semnalat de un bec roșu și un bâzâit scurt, după un cronometru care nu depindea de ce făceau ei. Cabina lor avea trei manete și lumini de semnalizare colorate, dar nu li se cerea să facă ceva anume. Potrivit rezumatelor studiului, trei din cei douăzeci au dezvoltat un tipar superstițios durabil: unul făcea câteva trageri scurte de manetă urmate de una lungă, unul atingea multe obiecte din cabină, iar unul răspundea ca și cum anumite semnale ar fi contat. Cei mai mulți studenți nu au dezvoltat nimic stabil. Un studiu ulterior al lui Lee (1996), cu șase studenți, a constatat că trei din cei șase continuau să facă mișcări inutile cu cursorul. Un studiu din 2018 din Brazilia, al lui Benvenuti și colegilor săi, a arătat că oamenii care priveau pe altcineva purtându-se „superstițios” tindeau să continue același comportament, ceea ce sugerează că la oameni imitarea celorlalți poate susține ritualuri pe care întâmplarea singură nu le-ar menține.
Etica
În procedura descrisă nu a existat nici înșelăciune, nici durere. Costul pentru păsări a fost foamea: erau ținute la 75% din greutatea lor de când erau bine hrănite, pentru ca hrana să funcționeze ca recompensă. O pasăre a petrecut multe ore în aparat în timpul înregistrărilor mai lungi.
Astăzi, un asemenea studiu ar trece prin fața unei comisii pentru îngrijirea animalelor, care ar examina atent cât de mult și cât timp le-a fost restricționată hrana păsărilor.
Ce înseamnă astăzi
Studiul cu porumbei e folosit adesea ca să explice șosetele norocoase, rutinele dinaintea unui meci și „aparatul meu” de la păcănele. Comparația îi aparține chiar lui Skinner și e încă utilă, dar cercetările ulterioare sugerează o versiune mai prudentă.
În primul rând, asocierile întâmplătoare pot ajuta la menținerea unui ritual, dar nu sunt toată povestea. La porumbei, mare parte din „superstiție” s-a dovedit a fi ce fac oricum porumbeii flămânzi când hrana e aproape. La oameni, studenții lui Ono nu au devenit în majoritate superstițioși, iar imitația socială pare să joace un rol.
De aici decurg câteva gânduri practice, chiar dacă ele depășesc ce au testat aceste studii:
- Când se întâmplă ceva bun după ce ai făcut ceva, merită să te întrebi dacă s-ar fi întâmplat oricum.
- Ritualurile dinaintea unui examen sau a unui meci te pot liniști, iar asta poate fi un ajutor real, cu condiția să știi că ritualul însuși nu schimbă rezultatul.
- Ritualurile se răspândesc. Dacă un obicei de grup nu are un scop clar, s-ar putea să fi fost învățat de la alții, nu din dovezi.
Ai fi trecut testul?
În curând. Pe ecran apar puncte, la intervale, în timp ce tu dai clic, aștepți sau miști cursorul. La final vei fi întrebat cât control crezi că ai avut, apoi ți se va arăta cum au fost de fapt programate punctele. O precizare onestă: dacă știi dinainte că studiul e despre superstiție, îți e mult mai ușor să-i reziști decât le-a fost porumbeilor lui Skinner sau studenților lui Ono.
Întrebări frecvente
Ce a arătat experimentul lui Skinner despre superstiție?
Skinner le dădea unor porumbei flămânzi hrană la fiecare 15 secunde, orice ar fi făcut ei. Șase din opt păsări au ajuns să repete o anumită mișcare între porții, de pildă să se rotească în cerc sau să-și legene capul. Skinner a susținut că hrana urmase din întâmplare acestor mișcări și le întărise, cam în felul în care sunt ținute în viață ritualurile aducătoare de noroc la oameni.
De ce se numește experimentul „superstiție”?
Pentru că păsările se purtau ca și cum mișcările lor ar fi produs hrana, deși hrana venea în întregime după un cronometru. Skinner a pus cuvântul între ghilimele în titlu și a comparat păsările cu jucătorii de cărți și de bowling care păstrează ritualuri ce nu pot influența rezultatul.
A fost replicat experimentul cu porumbeii superstițioși?
Observația de bază, că hrana dată la intervale fixe produce comportament repetat, a fost confirmată. Dar Staddon și Simmelhag (1971) și Timberlake și Lucas (1985) au observat mai atent și au constatat că cea mai mare parte era comportament legat de hrană, comun tuturor păsărilor și concentrat lângă hrănitor, nu ritualuri întâmplătoare modelate de noroc.
Își formează oamenii superstițiile în același fel?
Uneori. Într-un studiu din 1987 al lui Koichi Ono, niște studenți primeau puncte după un cronometru care nu depindea de ce făceau. Câțiva au dezvoltat tipare persistente, cum ar fi câteva trageri scurte de manetă urmate de una lungă, dar cei mai mulți nu, așa că recompensele întâmplătoare nu produc singure, în mod sigur, superstiții la oameni.
Surse
- Skinner, B. F. (1948). 'Superstition' in the pigeon. Journal of Experimental Psychology, 38(2), 168–172. doi:10.1037/h0055873
- Staddon, J. E. R., & Simmelhag, V. L. (1971). The "superstition" experiment: A reexamination of its implications for the principles of adaptive behavior. Psychological Review, 78(1), 3–43. doi:10.1037/h0030305
- Timberlake, W., & Lucas, G. A. (1985). The basis of superstitious behavior: Chance contingency, stimulus substitution, or appetitive behavior? Journal of the Experimental Analysis of Behavior, 44(3), 279–299.
- Ono, K. (1987). Superstitious behavior in humans. Journal of the Experimental Analysis of Behavior, 47(3), 261–271. doi:10.1901/jeab.1987.47-261
- Steele, K. M. (2019). Superstition experiment (Staddon and Simmelhag 1971). In J. Vonk & T. K. Shackelford (Eds.), Encyclopedia of animal cognition and behavior. Springer. doi:10.1007/978-3-319-47829-6_2081-1
- Lee, V. L. (1996). Superstitious location changes by human beings. The Psychological Record, 46(1), 71–86. doi:10.1007/BF03395164
- Benvenuti, M. F. L., Toledo, T. F. N. de, Velasco, S. M., & Duarte, F. M. (2018). Behavior and illusions: A model to study superstition in a participant replacement experiment. Psicologia: Reflexão e Crítica, 31(1), 17. doi:10.1186/s41155-018-0097-9