Întrebarea
La mijlocul anilor 1960, în laboratorul lui Richard Solomon de la Universitatea Pennsylvania, cercetătorii care studiau frica și evitarea au observat ceva neașteptat. Câinii care primiseră mai întâi șocuri electrice pe care nu le puteau evita nu reușeau adesea, o zi mai târziu, să învețe o cale simplă de scăpare: să sară peste o barieră înaltă până la umăr în cealaltă parte a unei cutii. Cei mai mulți câini fără acest trecut învățau repede.
Martin Seligman, pe atunci doctorand la Penn, împreună cu Steven Maier și J. Bruce Overmier, și-au propus să explice fenomenul. Șocul în sine făcea răul? Sau ceva legat de experiența de a nu avea niciun control asupra lui?
Cum s-a desfășurat
Overmier și Seligman (1967) au verificat mai întâi că efectul era sigur. În trei experimente cu 88 de câini, un grup primea o serie de șocuri scurte prin labele din spate, ținut într-un hamac de pânză, fără nicio posibilitate de a le opri. A doua zi, fiecare câine era testat într-o cutie cu două compartimente (shuttle box): lumina scădea în intensitate, iar dacă animalul trecea peste barieră evita sau oprea șocul. Cercetătorii au variat șocurile, au testat la diferite intervale și, într-un experiment, au ținut câinii imobilizați cu un medicament în timpul șocurilor, ca să nu poată învăța vreo mișcare anume.
Seligman și Maier (1967) au folosit apoi ceea ce avea să devină clasicul design triadic, cu trei grupuri a câte opt câini:
- Scăpare: în hamac, câinele putea opri fiecare șoc apăsând cu botul un panou.
- Cuplat (yoked): fiecare câine era pus în pereche cu unul din grupul de scăpare și primea exact aceleași șocuri, în aceleași momente și pe aceeași durată, dar apăsarea panoului nu avea niciun efect.
- Fără șoc: câinele petrecea timp în hamac, dar nu primea șocuri.
Pentru că grupul de scăpare și grupul cuplat primeau șocuri identice, singura diferență dintre ele era controlul. După douăzeci și patru de ore, toate cele trei grupuri au fost puse în cutia cu două compartimente.
Studiile pe oameni. În 1974, Donald Hiroto a adaptat designul pentru 96 de studenți de la Universitatea din Portland. În locul șocului a folosit un sunet puternic redat în căști. Un grup îl putea opri apăsând un buton; al doilea nu putea; al treilea nu auzea nimic. În test, puteau scăpa de sunet sau îl puteau evita glisând un buton de-a lungul unei cutiuțe, un fel de cutie cu două compartimente de mărimea unei palme. Unora dintre studenți le-a spus că testul depinde de îndemânare, altora că depinde de noroc, și i-a comparat pe „interni” cu „externii” pe baza unui chestionar despre măsura în care rezultatele depind de propriile acțiuni.
În 1975, Hiroto și Seligman au făcut patru experimente legate între ele, cu 96 de studenți de la Penn. Prima sarcină era fie sunetul (de care se putea scăpa sau nu), fie probleme de raționament (rezolvabile sau nu); a doua era fie cutia manuală cu două compartimente, fie anagrame.
Ce a ieșit
La câini. În studiul triadic, câinii din grupul cuplat au scăpat mult mai greu decât celelalte două grupuri, iar șase din opt nu au scăpat deloc. Grupul de scăpare s-a descurcat cam la fel de bine ca și câinii care nu primiseră niciodată șocuri. Cum ambele grupuri cu șoc primiseră aceleași șocuri, autorii au concluzionat că lipsa controlului, nu șocul în sine, produsese eșecul.
Overmier și Seligman au găsit același tipar. Doar 1 din 8 câini fără șoc (12,5%) nu a scăpat niciodată, față de 37,5%–62,5% în grupurile care primiseră șocuri inevitabile. Câinii imobilizați cu medicamentul în timpul șocurilor au prezentat și ei efectul, așa că autorii au susținut că nu era vorba doar de un obicei învățat de a sta nemișcat. Efectul era și de scurtă durată: câinii testați la 24 de ore după șocuri eșuau des, dar cei testați după 48 de ore sau mai mult se purtau ca niște câini care nu primiseră niciodată șocuri.
În sinteza lor din 1976, Maier și Seligman au relatat că aproximativ două treimi dintre cei circa 150 de câini expuși la șocuri inevitabile între 1965 și 1969 nu au reușit să învețe să scape. Au relatat și că acei câini care învățaseră mai întâi să scape erau protejați împotriva unor șocuri incontrolabile ulterioare („imunizare”) și că eșecul putea fi anulat expunând animalul cu forța, iar și iar, la faptul că trecerea peste barieră oprea șocul.
La oameni. În studiul lui Hiroto, studenții care auziseră sunetul inevitabil nu au reușit să scape de el în peste jumătate din încercările de test, față de circa 13% în grupul care putea scăpa și 11% în grupul care nu auzise nimic. Faptul de a li se spune că sarcina depinde de noroc și un scor de tip „extern” la chestionar au produs, fiecare, o încetinire asemănătoare. Hiroto și Seligman au constatat apoi că efectul trecea de la o sarcină la alta: problemele fără soluție îi făceau pe studenți să scape mai greu de sunet, iar sunetul inevitabil îi făcea să se descurce mai prost la anagrame.
Prima explicație. Autorii au conchis că animalele și studenții învățaseră că rezultatele nu depind de acțiunile lor și că au dus această așteptare în situații noi: o „neajutorare” învățată (learned helplessness).
Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)
Explicații rivale. În anii 1970, alți cercetători au propus explicații mai simple: că animalele învățaseră o mișcare, cum ar fi încremenirea, care intra în competiție cu săritura, sau (Weiss și colegii săi) că stresul sever epuiza temporar o substanță din creier, noradrenalina, necesară mișcării viguroase. Maier și Seligman au argumentat împotriva ambelor în sinteza lor din 1976.
Limitele efectului. La câini, efectul unei singure ședințe de șocuri inevitabile dispărea în circa două zile, deși după mai multe ședințe era încă prezent și după o săptămână. Șobolanii au fost la început greu de făcut „neajutorați”; efectul a apărut doar când sarcina de scăpare a fost îngreunată. Hiroto și Seligman înșiși au avertizat că studenții vedeau ambele sarcini ca pe un singur experiment, așa că rezultatele s-ar putea să nu fie valabile în afara laboratorului.
Reformularea din 1978. Abramson, Seligman și Teasdale au susținut că teoria originală nu se potrivea bine oamenilor. Nu putea explica de ce neajutorarea e uneori scurtă și alteori de durată, uneori limitată și alteori generală sau de ce uneori scade stima de sine. Ei au propus că ceea ce contează este felul în care oamenii își explică lipsa de control: cauzată de ei înșiși sau de împrejurări, de durată sau temporară, afectând totul sau un singur domeniu.
Răsturnarea din 2016. După cincizeci de ani, Maier și Seligman au trecut în revistă decenii de cercetări asupra creierului, mai ales la șobolani, și au conchis în Psychological Review că „teoria originală a înțeles lucrurile pe dos”. Dovezile lor:
- Șocul prelungit activează puternic neuronii serotoninergici dintr-o regiune a trunchiului cerebral numită nucleul dorsal al rafeului, iar această activare produce pasivitatea și anxietatea. Șocul însuși o declanșează; nimic din ce au găsit nu este activat în mod specific de lipsa controlului.
- Atunci când animalul are control, un circuit din cortexul prefrontal medial îl detectează și atenuează acea reacție a trunchiului cerebral.
- Blocarea acestei căi prefrontale a eliminat efectul protector al controlului, chiar și la șobolanii care învățaseră bine să scape.
Așadar, susțin ei, pasivitatea sub stres prelungit este starea implicită, nu ceva învățat. Ce se învață este controlul, iar această învățare poate lăsa o schimbare durabilă care protejează împotriva stresului ulterior. Cercetările asupra aceluiași circuit la oameni sunt încă limitate.
Un capitol mai întunecat. După 2001, doi psihologi, James Mitchell și Bruce Jessen, au lucrat cu CIA la interogarea unor suspecți de terorism, iar o evaluare independentă din 2015 făcută pentru Asociația Americană de Psihologie (raportul Hoffman) a constatat că programul CIA s-a inspirat din neajutorarea învățată. Seligman s-a întâlnit cu Mitchell și cu un psiholog al CIA, Kirk Hubbard, la el acasă în decembrie 2001 și din nou în 2002, iar în mai 2002 a ținut o prelegere la o conferință a agenției americane Joint Personnel Recovery Agency, despre cum, spune el, americanii capturați pot rezista torturii. El a scris că dezaprobă cu tărie tortura și că interogatoriile nu au fost niciodată discutate cu el; Hubbard și Mitchell au spus același lucru celor care au făcut evaluarea. Filozoafa Tamsin Shaw a susținut că relatarea lui este neplauzibilă. Evaluarea a spus că i-ar fi fost greu să nu bănuiască faptul că interesul CIA privea în parte interogatoriile, dar că nu avea suficiente informații ca să știe ce știa el.
Etica
Animalele erau câini adulți metiși, ținuți în cuști individuale, cu acces liber la hrană și apă. Au primit șocuri repetate pe care nu le puteau controla, iar în test mulți dintre ei nu au încercat să scape de alte șocuri. Articolul din 1967 al lui Overmier și Seligman nu menționează nicio evaluare etică.
De la început, cercetătorii au sugerat că oferirea controlului ar putea preveni sau inversa efectul, iar constatările lor ulterioare despre imunizare și recuperare mergeau în această direcție. Dar costul l-au suportat animalele. Astăzi, în multe țări, cercetarea pe animale trebuie să le înlocuiască acolo unde e posibil, să le reducă numărul și să rafineze procedurile pentru a limita suferința. Conform acestor reguli, procedurile cu câini ar fi supuse unei evaluări foarte stricte și e puțin probabil să fie aprobate în forma lor originală; cercetările ulterioare au folosit în principal șobolani.
Studiile pe oameni au folosit un sunet puternic despre care studenților din studiul din 1974 li se spusese că este neplăcut, dar nu dăunător, și pe care l-au evaluat, în medie, aproape de mijlocul unei scale de șapte puncte. Unii studenți au primit probleme care nu aveau soluție, iar unora li s-a spus, în mod înșelător, că succesul lor depinde de îndemânare. Au fost plătiți cu 2 dolari și informați la final.
Ce înseamnă astăzi
Comparația de bază, același stres cu sau fără control, rămâne unul dintre cele mai clare designuri din cercetarea stresului. Reevaluarea din 2016 schimbă morala: nu că eșecul ne învață să renunțăm, ci că sub stres pasivitatea vine întâi, iar controlul real este cel din care învățăm.
Aceasta este o relatare de laborator, nu un ghid despre starea sau sănătatea mintală a cuiva, iar pașii de mai jos depășesc ce s-a testat:
- Dacă cineva pare să nu încerce, s-ar putea să nu fie o alegere sau o trăsătură de caracter; stresul prelungit fără control poate produce singur acest lucru.
- Șansele mici, dar reale, de a influența o situație pot conta mai mult decât simpla încurajare, pentru că studiile au găsit că tocmai controlul protejează.
- Felul în care ne explicăm un eșec (o întâmplare izolată sau ceva permanent, legat de un singur lucru sau de toate) poate influența cât de departe se întinde efectul lui.
Ai fi trecut testul?
În curând. Mai întâi vine o serie scurtă de puzzle-uri în care, în funcție de versiune, alegerile tale influențează sau nu rezultatul. Apoi vine un puzzle nou, care poate fi rezolvat. Vezi cât de repede încerci, în comparație cu studenții din 1974 și 1975. O precizare onestă: știi că e un joc, fără niciun zgomot real și fără nicio miză, așa că exercițiul arată logica designului, nu cum e să trăiești așa ceva.
Întrebări frecvente
Ce este neajutorarea învățată?
Este numele pe care Overmier și Seligman l-au dat în 1967 unei constatări de laborator: animalele care primiseră șocuri pe care nu le puteau controla nu reușeau apoi să scape de șocuri de care ar fi putut scăpa. Explicația inițială era că învățaseră că acțiunile lor nu contează. În 2016, Maier și Seligman au revizuit-o: reacția implicită a creierului la stresul prelungit este pasivitatea, iar ce se învață este controlul.
Ce a fost designul triadic?
Trei grupuri a câte opt câini. Un grup putea opri fiecare șoc apăsând un panou. Un al doilea grup, „cuplat” (yoked), primea exact aceleași șocuri în aceleași momente, dar nu putea face nimic împotriva lor. Al treilea grup nu primea șocuri. Compararea primelor două izolează efectul controlului, pentru că șocurile primite erau identice.
A fost găsită neajutorarea învățată la oameni?
În sarcini de laborator, da. Studenții care fuseseră expuși unui sunet puternic inevitabil sau primiseră probleme fără soluție s-au descurcat apoi mai prost la scăparea de zgomot și la rezolvarea anagramelor. Autorii înșiși au notat că studenții vedeau ambele sarcini ca pe un singur experiment și că nu știau dacă efectul se menține în afara laboratorului.
Și-au respins mai târziu Seligman și Maier propria teorie?
În parte. Într-un articol din 2016 din Psychological Review, după decenii de cercetări asupra creierului, mai ales la șobolani, ei au scris că teoria originală înțelesese mecanismul pe dos. Pasivitatea sub stres prelungit nu este învățată; este starea implicită. Ce învață animalele, printr-un circuit din cortexul prefrontal, este că au control, iar această învățare le poate proteja mai târziu.
Surse
- Seligman, M. E. P., & Maier, S. F. (1967). Failure to escape traumatic shock. Journal of Experimental Psychology, 74, 1–9. doi:10.1037/h0024514
- Overmier, J. B., & Seligman, M. E. P. (1967). Effects of inescapable shock upon subsequent escape and avoidance responding. Journal of Comparative and Physiological Psychology, 63(1), 28–33. about.illinoisstate.edu/vfdouga/files/2019/10/overmeier_seligman-_-LH.pdf
- Maier, S. F., & Seligman, M. E. P. (1976). Learned helplessness: Theory and evidence. Journal of Experimental Psychology: General, 105(1), 3–46. doi:10.1037/0096-3445.105.1.3
- Hiroto, D. S. (1974). Locus of control and learned helplessness. Journal of Experimental Psychology, 102(2), 187–193. www.appstate.edu/~steelekm/classes/psy5300/Documents/Hiroto1974-learned-helplessness.pdf
- Hiroto, D. S., & Seligman, M. E. P. (1975). Generality of learned helplessness in man. Journal of Personality and Social Psychology, 31(2), 311–327. www.appstate.edu/~steelekm/classes/psy5300/Documents/Hiroto&Seligman1975-learned-helplessness.pdf
- Abramson, L. Y., Seligman, M. E. P., & Teasdale, J. D. (1978). Learned helplessness in humans: Critique and reformulation. Journal of Abnormal Psychology, 87(1), 49–74. core.ac.uk/download/357200055.pdf
- Maier, S. F., & Seligman, M. E. P. (2016). Learned helplessness at fifty: Insights from neuroscience. Psychological Review, 123(4), 349–367. doi:10.1037/rev0000033
- Seligman, M. E. P., & Shaw, T. (2016, April 21). 'Learned helplessness' & torture: An exchange. The New York Review of Books. www.nybooks.com/articles/2016/04/21/learned-helplessness-torture-an-exchange/
- Hoffman, D. H., et al. (2015, July 2). Report to the Special Committee of the Board of Directors of the American Psychological Association: Independent review relating to APA ethics guidelines, national security interrogations, and torture. Sidley Austin. content.news.harvard.edu/gazette/wp-content/uploads/2016/04/apa-final-report-7.2.15.pdf
- Seligman, M. E. P. (2018). The Hoffman report, the Central Intelligence Agency, and the defense of the nation: A personal view. Health Psychology Open, 5(2). doi:10.1177/2055102918796192
- Senate Armed Services Committee (2008). Inquiry into the treatment of detainees in U.S. custody. United States Senate. www.armed-services.senate.gov/imo/media/doc/Detainee-Report-Final_April-22-2009.pdf