Albert Bandura, D. Ross, S. A. Ross · 1961–1965

Experimentele cu păpușa Bobo

Vor imita copiii mici un comportament agresiv pe care doar l-au văzut la un adult, chiar și după ce adultul a plecat și nimeni nu îi recompensează pentru asta?

  • Grădinița Universității Stanford (Stanford University Nursery School), Stanford, California
  • Replicat, cu rezerve

Întrebarea

Spre sfârșitul anilor 1950, mulți psihologi explicau învățarea prin recompensă și pedeapsă: un comportament e învățat pentru că aduce un câștig. Albert Bandura credea că explicația lăsa deoparte ceva evident din viața de zi cu zi. Copiii preiau rutine întregi de cuvinte și gesturi doar privindu-i pe alții, adesea fără să fie vreodată recompensați pentru ele.

Un studiu anterior al lui Bandura și Huston arătase că micii copii imită ușor un adult aflat încă în cameră. Testul mai riguros, susțineau Bandura și colegii lui, era dacă micii copii vor reproduce ce văzuseră într-un loc nou, după ce adultul plecase. Iar pentru că au ales agresivitatea drept comportament de studiat, cercetarea intra și într-o dezbatere aprinsă a vremii: privitul agresivității o descarcă sau o învață?

Cum s-a desfășurat

Studiul din 1961. Au participat șaptezeci și doi de copii de la grădinița Universității Stanford, 36 de băieți și 36 de fete, cu vârste între 37 și 69 de luni. Înainte de studiu, experimentatorul și o educatoare au evaluat cât de agresiv era de obicei fiecare copil, pentru ca grupurile să poată fi echilibrate.

Fiecare copil era adus într-o cameră și primea o activitate liniștită: să facă desene cu ștampile din cartof și abțibilduri. Într-un alt colț, un adult se juca cu niște piese de construcție, lângă un ciocan de lemn și o păpușă gonflabilă Bobo înaltă de circa 1,5 metri (5 picioare), lestată astfel încât să se ridice la loc când e trântită.

Jumătate dintre copiii din fiecare condiție cu model au privit un bărbat, jumătate o femeie, iar jumătate au văzut un model de același sex cu ei. Ședința dura aproximativ 10 minute.

Urma o provocare deliberată, aplicată fiecărui copil. Într-o a doua cameră, cu jucării atractive, experimentatorul îl lăsa pe copil să înceapă să se joace, apoi îi spunea că acele jucării erau păstrate pentru alți copii. Copilul era dus apoi într-o a treia cameră, unde se aflau o păpușă Bobo mai mică, un ciocan de lemn, pistoale cu săgeți și o minge legată de un stâlp, alături de creioane colorate, păpuși, un serviciu de ceai și animale de jucărie. Timp de 20 de minute, observatori aflați în spatele unei oglinzi unidirecționale au notat ce făcea copilul în fiecare interval de cinci secunde.

Studiul din 1963. Raportul din 1963 a comparat patru grupuri a câte 24 de copii de la grădinița Stanford (96 în total). Două grupuri, cel cu model în persoană și cel fără model, erau copiii deja testați în 1961. Un grup a văzut un adult în persoană atacând păpușa, ca înainte. Al doilea a văzut un film color cu aceiași adulți. Al treilea a văzut la televizor un film cu o femeie costumată ca o pisică neagră, „Herman the Cat”, care ataca păpușa într-un decor ca de desen animat, cu muzică. Al patrulea grup nu a văzut nimic. Toți copiii au trecut prin aceeași etapă de frustrare și prin același test de 20 de minute.

Studiul din 1965. Bandura s-a întrebat apoi, singur, ce se întâmplă când copiii văd ce primește modelul pentru comportamentul său. Copiii au privit un scurt film cu un bărbat care ataca păpușa și apoi era fie recompensat cu laude și dulciuri, fie certat și pedepsit, fie nu suporta nicio consecință. După aceea, copiii au fost observați mai întâi jucându-se liber. Apoi li s-au oferit mici recompense, precum abțibilduri și suc, pentru fiecare gest al modelului pe care îl puteau arăta.

Ce a ieșit

1961: privitul a fost de ajuns. Copiii care priviseră adultul agresiv au reprodus multe dintre gesturile și exclamațiile specifice ale modelului. Copiii din celelalte două grupuri aproape niciodată; circa 70% dintre ei au avut scorul zero la aceste măsurători. Aproximativ o treime dintre copiii care văzuseră modelul agresiv au repetat chiar și remarcile inofensive ale modelului. Niciunul dintre ceilalți copii nu a făcut-o.

Alte rezultate au fost mai amestecate:

1963: și ecranele au funcționat. Agresivitatea totală medie a fost de 83 după modelul în persoană, 92 după film și 99 după desenul animat, față de 54 în grupul care nu văzuse niciun model. Toate cele trei grupuri cu model au fost semnificativ mai agresive decât grupul de control și nu au diferit semnificativ între ele. Modelul în persoană a produs semnificativ mai multă imitare exactă decât desenul animat. O formă de imitare a apărut la circa 88% dintre copiii care văzuseră un adult în persoană sau filmat și la 79% dintre cei care văzuseră desenul animat. Autorii au concluzionat că privitul agresivității filmate „mai degrabă crește substanțial decât scade probabilitatea reacțiilor agresive”, opusul a ceea ce prezicea ideea de catharsis.

1965: a învăța nu e același lucru cu a face. Copiii care văzuseră modelul pedepsit au imitat mai puține dintre gesturile lui în joaca liberă, efect pe care articolul îl atribuie mai ales fetelor. Odată ce copiilor li s-au oferit recompense ca să arate ce făcuse modelul, diferența dintre grupuri s-a închis în mare parte. Concluzia lui Bandura a fost că micii copii învățaseră comportamentul doar privind; ce văzuseră că i se întâmplă modelului decidea în principal dacă aleg să-l reproducă.

Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)

Rezultatul central se menține. Rezultatul de bază, că micii copii reproduc repede gesturi noi pe care tocmai le-au privit, apare în toate cele trei studii și în cercetările ulterioare. Într-un mic studiu de masterat din 1971 de la Universitatea Nebraska din Omaha, cu 36 de copii de grădiniță, oferirea unei recompense a șters la fel diferențele dintre grupuri în ce privește cât de mult imitau copiii un model televizat. În 1973, B. H. Kniveton a relatat că influența unui model filmat se mai putea vedea și după patru-cinci luni.

Dar e lovirea lui Bobo agresivitate? Aceasta e cea mai frecventă obiecție. Bobo e făcut ca să fie trântit și să se ridice la loc, așa că micii copii ar fi putut înțelege lovirea lui ca pe felul evident de a se juca, nu ca pe o agresiune. Lovirea unei jucării e departe de a răni un alt copil, iar studiile nu au măsurat așa ceva. În 2022, cercetătorii Evangelia Galanaki și Konstantinos Malafantis, de la Atena, au mers mai departe, susținând că mare parte din ce au făcut copiii ar fi putut fi joacă și o reacție la o situație ciudată, care îi stârnea. Ei recunosc că interpretarea lor psihanalitică nu este susținută de date de cercetare.

Noutatea și așteptările. Rezumatele populare citează o afirmație atribuită lui Cumberbatch (1990), potrivit căreia copiii care nu mai văzuseră niciodată o păpușă Bobo erau mult mai înclinați să imite modelul. Nu am putut găsi sursa originală. O altă îngrijorare este că montajul experimental le-ar fi arătat pur și simplu copiilor ce așteptau adulții de la ei.

Un cadru artificial. Cercetătorul media David Gauntlett a susținut că măsurătorile de laborator de acest tip, cum ar fi agresivitatea față de un obiect neînsuflețit precum păpușa Bobo, nu pot ține locul felului în care oamenii se poartă de fapt unii cu alții. El amintește și de cercetări care sugerează că prezența, înfățișarea și genul unui observator pot schimba comportamentul copiilor.

Cine i-a notat pe copii? Modelul masculin a notat toate ședințele. Potrivit articolului, el nu știa în ce grup era un copil, cu excepția ședințelor în care el însuși fusese modelul, deși autorii recunosc că acei copii care văzuseră modelul agresiv erau ușor de recunoscut după comportament. Un al doilea observator a notat independent jumătate dintre ședințe, iar cei doi au fost în mare măsură de acord. Eșantionul era restrâns: copii de la o singură grădiniță universitară, testați imediat după.

Etica

Raportul din 1961 nu menționează acordul părinților, o explicație la final sau vreo verificare a copiilor după aceea. Fiecare copil, inclusiv cei din grupul de control, a fost frustrat în mod deliberat, spunându-i-se că jucăriile cu care tocmai începuse să se joace erau pentru alții. Experimentatorul a rămas în camera de test în parte pentru că unii copii nu voiau să stea acolo singuri sau voiau să plece mai devreme.

Astăzi ar fi nevoie de acordul documentat al părinților, de acordul copiilor înșiși, de o modalitate clară de a opri experimentul și de o explicație la final. Dacă o comisie de etică ar mai aproba expunerea unor copii de trei ani la un adult care atacă o păpușă și apoi frustrarea lor intenționată este o chestiune cu adevărat deschisă dezbaterii.

Ce înseamnă astăzi

Studiile cu Bobo au schimbat felul în care psihologia gândește învățarea. Au arătat că micii copii pot dobândi comportamente noi doar privind, fără nicio recompensă, și că ceea ce văd că li se întâmplă altora influențează ce aleg să facă. Bandura a pornit de aici pentru a-și dezvolta teoria învățării sociale.

Sunt încă citate în dezbaterile despre televiziune și jocuri video, dar nu le pot tranșa singure: au măsurat joaca pe termen scurt cu o jucărie, nu rănirea oamenilor.

Câteva concluzii rezonabile depășesc ce a testat Bandura:

Ai fi trecut testul?

În curând. Mai întâi prezici rezultatele: care grup din 1963 a fost cel mai agresiv și i-a împiedicat pe copii să învețe faptul că au văzut modelul pedepsit? Apoi îți compari estimările cu rezultatele. Nu este prezentată nicio înregistrare cu agresivitate.

Întrebări frecvente

Ce s-a întâmplat în experimentul cu păpușa Bobo?

În studiul din 1961, niște copii de grădiniță au privit un adult care fie ataca o păpușă gonflabilă mare, Bobo, fie se juca liniștit. După ce au fost ușor frustrați, fiecare copil a fost lăsat să se joace în altă cameră, cu o păpușă Bobo mai mică. Copiii care văzuseră adultul agresiv au copiat multe dintre gesturile și cuvintele lui specifice; ceilalți aproape niciodată.

A contat dacă modelul era în persoană, filmat sau personaj de desen animat?

Nu prea mult pentru agresivitatea totală. În studiul din 1963, copiii care au văzut un adult în persoană, același adult filmat sau o persoană costumată ca o pisică din desene animate au fost toți mai agresivi decât copiii care nu au văzut niciun model, iar cele trei grupuri nu au diferit semnificativ între ele. Modelul în persoană a produs mai multă imitare exactă decât cel din desen animat.

Ce a adus nou studiul din 1965?

A arătat diferența dintre a învăța și a face. Copiii care au văzut modelul pedepsit au imitat mai puțin. Când li s-au oferit apoi recompense ca să arate ce făcuse modelul, diferența dintre grupuri aproape a dispărut: învățaseră comportamentul, dar se abținuseră să-l reproducă.

Dovedește experimentul cu păpușa Bobo că mediile violente îi fac pe copii violenți?

Nu. Arată că micii copii preiau repede și reproduc acte agresive pe care tocmai le-au privit, într-o cameră de joacă, cu o jucărie făcută ca să fie trântită. Dacă și în ce măsură acest lucru se transferă în agresivitate reală față de oameni, de-a lungul lunilor și anilor, este o întrebare separată și încă dezbătută.

Surse

  1. Bandura, A., Ross, D., & Ross, S. A. (1961). Transmission of aggression through imitation of aggressive models. Journal of Abnormal and Social Psychology, 63(3), 575–582. doi:10.1037/h0045925
  2. Bandura, A., Ross, D., & Ross, S. A. (1963). Imitation of film-mediated aggressive models. Journal of Abnormal and Social Psychology, 66(1), 3–11. doi:10.1037/h0048687
  3. Bandura, A. (1965). Influence of models' reinforcement contingencies on the acquisition of imitative responses. Journal of Personality and Social Psychology, 1(6), 589–595. doi:10.1037/h0022070
  4. Adams, G. R. (1971). A test of the 'contiguity' and 'generalized imitation' theories of social modeling processes (Master's thesis). University of Nebraska at Omaha. core.ac.uk/download/232754995.pdf
  5. Kniveton, B. H. (1973). The effect of rehearsal delay on long-term imitation of filmed aggression. British Journal of Psychology, 64(2), 259–265. doi:10.1111/j.2044-8295.1973.tb01350.x
  6. Gauntlett, D. (2006). Ten things wrong with the media 'effects' model. In C. K. Weaver & C. Carter (Eds.), Critical readings: Violence and the media. (Original version 1998, in R. Dickinson, R. Harindranath & O. Linné (Eds.), Approaches to audiences. Arnold.) www.davidgauntlett.com/wp-content/uploads/2018/04/Ten-Things-Wrong-2006-version.pdf
  7. Galanaki, E., & Malafantis, K. D. (2022). Albert Bandura's experiments on aggression modeling in children: A psychoanalytic critique. Frontiers in Psychology, 13, 988877. doi:10.3389/fpsyg.2022.988877
  8. Dillon, R. F., & Dillon, A. D. (2024). Bobo doll experiment. EBSCO Research Starters. www.ebsco.com/research-starters/health-and-medicine/bobo-doll-experiment
  9. McLeod, S. Bandura's Bobo doll experiment on social learning. Simply Psychology (page updated 2026). www.simplypsychology.org/bobo-doll.html