John M. Darley, C. Daniel Batson · 1970–1973

Experimentul Bunului Samaritean

Îi face pe oameni să ajute faptul că se gândesc la ajutor sau depinde totul de cât de grăbiți sunt?

  • Seminarul Teologic din Princeton, Princeton, New Jersey (o alee între două clădiri ale campusului)
  • Replicat, cu rezerve

Întrebarea

În parabola din Evanghelia după Luca (pilda samarineanului milostiv), un om este bătut de tâlhari pe drumul de la Ierusalim la Ierihon. Un preot trece pe lângă el, apoi un levit. Un samaritean, dintr-un grup pe care ascultătorii îl priveau de sus, se oprește și îl îngrijește.

John Darley, psiholog la Universitatea Princeton, și C. Daniel Batson, care lucra atunci cu el la Princeton, au citit povestea cu ochii unui psiholog social. Darley fusese deja coautor al studiilor despre efectul spectatorului de la sfârșitul anilor 1960. Darley și Batson au observat la parabolă ceva ce predicile subliniază rareori: preotul și levitul erau oameni ocupați, importanți, probabil cu treburi de rezolvat în altă parte. Samariteanul, un străin, probabil nu se grăbea. Aceasta era lectura lor, nu ceva ce textul afirmă.

Ei au transformat-o în trei predicții. Prima, că a te gândi la o poveste despre ajutor nu îi va face, în sine, pe oameni să ajute mai mult. A doua, că oamenii grăbiți vor ajuta mai puțin. A treia, că oamenii a căror credință era mai interiorizată sau mai căutătoare vor ajuta mai mult.

Cum s-a desfășurat

Participanții au fost studenți ai Seminarului Teologic din Princeton. Într-o primă sesiune, 67 dintre ei au completat chestionare de personalitate despre viața lor religioasă. Analiza a redus scalele la trei moduri de a fi religios: religia ca mijloc pentru alte scopuri, religia ca scop în sine și religia ca căutare.

Mai târziu, fiecare student a revenit singur pentru ceea ce i s-a prezentat drept un studiu despre carierele profesionale ale seminariștilor. Testarea a avut loc pe parcursul a trei zile, în decembrie 1970. Două lucruri au fost variate aleatoriu.

Mesajul. Fiecare student citea un text scurt și era rugat să țină pe baza lui un discurs de trei până la cinci minute, care urma să fie înregistrat într-o clădire din apropiere. Cam jumătate citeau un pasaj despre locurile de muncă în care absolvenții de seminar sunt cei mai eficienți. Ceilalți citeau chiar parabola Bunului Samaritean.

Graba. Chiar înainte de a-l trimite pe student, asistentul spunea unul dintre trei lucruri:

Asistentul desena apoi o mică hartă până la cealaltă clădire. Pe drum, pe o alee, stătea un bărbat prăbușit într-un prag de ușă, cu capul plecat și ochii închiși. Când trecea studentul, el tușea și gemea. Lucra cu cercetătorii și nu știa în ce condiție era fiecare. Dacă cineva se oprea, spunea că are o afecțiune respiratorie, că își luase medicamentul și că avea nevoie doar să se odihnească. Dacă cineva insista, îl lăsa să-l ducă înăuntru.

Bărbatul îl evalua pe fiecare trecător pe o scală în șase trepte, de la a nu-l observa deloc, trecând prin ajutorul indirect (de exemplu, a spune cuiva din clădirea următoare), oprirea pentru a întreba, ducerea lui înăuntru, până la refuzul de a-l lăsa singur. În cealaltă clădire, studentul își ținea discursul și completa un chestionar despre ajutor, conceput în parte pentru a verifica dacă observase bărbatul.

Ce a ieșit

Dintre cei 40 de studenți analizați, 16 (40%) au oferit un anumit fel de ajutor.

Graba a făcut cea mai mare diferență.

Graba a fost singurul factor care a atins pragul de semnificație statistică, atât pentru faptul că oamenii au ajutat, cât și pentru cât de mult au ajutat.

Parabola nu a făcut o diferență semnificativă. Dintre studenții care mergeau să vorbească despre Bunul Samaritean, 53% au ajutat, față de 29% dintre cei care pregăteau discursul despre locurile de muncă. Autorii au remarcat că diferența mergea în direcția așteptată, dar nu era suficient de mare, într-un studiu de această mărime, pentru a exclude întâmplarea. De mai multe ori, relatează ei, un student grăbit să țină discursul despre parabolă a călcat pur și simplu peste bărbatul din prag.

Religiozitatea nu a prezis cine a ajutat. Niciunul dintre scorurile religioase nu s-a apropiat de a prezice dacă cineva se oprea. Totuși, printre cei 16 care au ajutat, tipul de religiozitate a fost legat de stilul ajutorului. Studenții cu scoruri mari la religia ca căutare tindeau să ofere un ajutor mai puțin amplu, pe care autorii l-au interpretat ca fiind mai atent la afirmația bărbatului că se simte bine. Studenții cu scoruri mari la ortodoxie doctrinară erau mai predispuși la un ajutor rigid, insistent, de exemplu să rămână cu el sau să insiste să-l ducă undeva, orice ar fi spus el.

După aceea, aproape toți studenții grăbiți au spus, când au fost întrebați, că bărbatul ar fi putut avea nevoie de ajutor, deși mulți păreau să nu fi interpretat scena așa în acel moment. Unii dintre cei care nu s-au oprit, au scris autorii, păreau agitați și neliniștiți după aceea. Interpretarea lor a fost că acești studenți erau prinși între doi oameni care aveau nevoie de ei: bărbatul din prag și cercetătorul care aștepta înregistrarea. În cuvintele lor: „Conflictul, mai degrabă decât insensibilitatea, poate explica faptul că nu s-au oprit.”

Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)

Un studiu foarte mic. Întreaga analiză se sprijină pe 40 de oameni împărțiți în șase condiții. Articolul dă doar procente, dar ele și mediile raportate se potrivesc cu un singur set de mărimi ale grupurilor (calculul nostru): 8 studenți în grabă mică, 22 în grabă moderată și 10 în grabă mare. O eroare de randomizare, spun autorii, a pus oameni în plus în grupul moderat. Așadar, celebrii „10%” înseamnă o persoană din zece, iar „63%” înseamnă cinci din opt. Efectul grabei a fost semnificativ, dar cifrele din grupuri atât de mici sunt foarte imprecise.

„Lipsa efectului” parabolei nu e dovedită. Reversul unui eșantion mic este că diferențele reale pot trece neobservate. O diferență de 24 de puncte între 53% și 29% nu e neglijabilă; pur și simplu nu era sigură la această mărime. În 1975, Greenwald a publicat un comentariu în aceeași revistă, care punea la îndoială concluzia lui Darley și Batson privind „lipsa efectului” parabolei. Manualele care spun că predica „nu a făcut nicio diferență” exagerează ce pot arăta datele.

Studiul ulterior: conflict, nu insensibilitate. În 1978, Batson și cinci colegi au testat chiar explicația autorilor. Unor studenți bărbați li s-a spus fie că datele lor sunt vitale pentru un proiect de cercetare, fie că nu sunt, iar jumătății li s-a mai spus și că întârzie. În drum spre o altă clădire, fiecare trecea pe lângă un bărbat prăbușit pe o scară, care tușea și gemea. Așa cum se prezisese, printre participanții grăbiți, faptul că cineva depindea sau nu de sosirea lor a făcut o diferență semnificativă în privința opririi. Cu alte cuvinte, graba pare să funcționeze nu atât prin stingerea compasiunii, cât prin punerea în competiție a două obligații. Studiul a venit din același grup de cercetare, așa că nu e o replicare independentă.

Cum e umflată povestea. Repovestirile populare spun adesea că seminariștii au călcat peste un om pe moarte în drum spre a predica despre compasiune. Studiul relatează că acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori, fără o cifră, printre 40 de oameni. Bărbatul nu era pe moarte și le spunea celor care se opreau că e bine. Studiul e prezentat și ca dovadă că firea omului nu contează. Datele arată ceva mai modest: în acest eșantion, chestionarele despre religie nu au prezis dacă oamenii au ajutat, dar au fost legate de felul în care au ajutat.

Cercetări ulterioare. Nu am găsit o replicare directă mare și independentă a designului din 1970. Cercetările înrudite au testat mai ales latura „mesajului”. În 2015, de exemplu, Johnson și colegii lui le-au arătat unor studenți creștini versete despre bunătate atribuite fie Bibliei, fie unor oameni de stat americani, sau citate neutre, și au constatat că ajutorul oferit unei străine care scăpase niște plicuri era similar în toate condițiile, cu excepția cazului în care ea purta hijab, când grupul neutru a ajutat mai puțin.

Etica

Studiul depindea de înșelăciune. Participanții credeau că iau parte la un studiu despre cariere și nu știau că bărbatul de pe alee lucra cu cercetătorii. Să-ți dai seama că ai trecut pe lângă cineva care părea bolnav putea fi neplăcut, mai ales pentru viitori preoți.

Tuturor li s-a explicat totul pe deplin la final. Dacă un student nu aducea vorba despre bărbatul de pe alee, cercetătorul îl întreba direct despre el, îi explica înșelăciunea și de ce fusese necesară și discuta cât de puternic pot situațiile să modeleze comportamentul. Autorii relatează că toți participanții au părut să înțeleagă și niciunul nu a arătat resentimente. Articolul nu menționează formulare de consimțământ sau o comisie de etică.

Ce înseamnă astăzi

Studiul e mic, dar ideea lui centrală e cunoscută: cei mai mulți dintre noi am trecut pe lângă cineva care poate avea nevoie de ajutor pentru că întârziam sau eram cu gândul în altă parte.

De aici reies câteva gânduri practice, deși ele depășesc ce au testat de fapt Darley și Batson:

Ai fi trecut testul?

În curând. Primești o sarcină, un termen și un traseu. Pe drum, se întâmplă ceva. La final vei vedea ce ai făcut, alături de cei 63%, 45% și 10% din 1970. O precizare onestă: pe un ecran știi că e un test și că nu te așteaptă nimeni, așa că presiunea e mult mai slabă decât în acea zi de decembrie de la Princeton.

Întrebări frecvente

Ce a descoperit experimentul Bunului Samaritean?

Studenți la teologie aflați în drum spre a ține un scurt discurs au trecut pe lângă un bărbat prăbușit într-un prag de ușă. Cea mai mare diferență a făcut-o cât de grăbiți erau: 63% au oferit ajutor când aveau timp, 45% când li s-a spus să meargă direct acolo și 10% când li s-a spus că întârzie.

I-a făcut pe studenți să ajute mai mult faptul că pregăteau un discurs despre Bunul Samaritean?

Nu semnificativ. Studenții care pregăteau discursul despre parabolă au ajutat mai des decât cei care pregăteau un discurs despre locuri de muncă (53% față de 29%), dar cu doar 40 de participanți această diferență putea fi întâmplătoare. Un comentariu din 1975 al lui Greenwald a pus la îndoială dacă studiul justifica într-adevăr concluzia că „nu există niciun efect”.

Chiar au călcat seminariștii peste victimă?

Autorii relatează că acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori cu studenți care mergeau să vorbească despre parabolă. Nu spun de câte ori. E un detaliu izbitor, dar descrie câțiva oameni, nu participantul tipic.

Îi face graba pe oameni egoiști?

Autorii nu credeau asta. Mulți studenți grăbiți par să nu fi înregistrat că bărbatul avea nevoie de ajutor decât mai târziu, iar alții păreau sfâșiați între el și cercetătorul care îi aștepta. Un studiu ulterior din 1978 a constatat că graba conta cel mai mult atunci când oamenii credeau că cineva depinde de sosirea lor.

Surse

  1. Darley, J. M., & Batson, C. D. (1973). "From Jerusalem to Jericho": A study of situational and dispositional variables in helping behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 27(1), 100–108. doi:10.1037/h0034449
  2. Batson, C. D., Cochran, P. J., Biederman, M. F., Blosser, J. L., Ryan, M. J., & Vogt, B. (1978). Failure to help when in a hurry: Callousness or conflict? Personality and Social Psychology Bulletin, 4(1), 97–101. doi:10.1177/014616727800400120
  3. Greenwald, A. (1975). Does the Good Samaritan parable increase helping? A comment on Darley and Batson's no-effect conclusion. Journal of Personality and Social Psychology, 32(4), 578–583. doi:10.1037/0022-3514.32.4.578
  4. Johnson, K., Memon, R., Alladin, A., Cohen, A., & Okun, M. A. (2015). Who helps the Samaritan? The influence of religious vs. secular primes on spontaneous helping of members of religious outgroups. Journal of Cognition and Culture, 15(1–2), 217–231. doi:10.1163/15685373-12342147