Întrebarea
La începutul anilor 1970, psihiatria era criticată din multe direcții, iar una dintre cele mai incisive întrebări privea chiar diagnosticul. David Rosenhan, psiholog care preda psihologie și drept la Stanford, a formulat-o în prima frază a articolului său: dacă normalitatea și nebunia sunt categorii reale, cum le-ar putea deosebi cineva? Testul lui era simplu. Să trimită oameni fără simptome în spitale de psihiatrie și să vadă dacă personalul își dă seama.
Cum s-a desfășurat
Potrivit articolului, publicat în Science în ianuarie 1973, au participat opt oameni: un doctorand în psihologie, trei psihologi, un pediatru, un psihiatru, un pictor și o casnică. Trei erau femei și cinci bărbați. Primul a fost chiar Rosenhan.
Împreună au cerut internarea în 12 spitale din cinci state, pe Coasta de Est și pe cea de Vest. Erau spitale vechi și noi, centre de cercetare și spitale obișnuite; toate, cu o singură excepție, erau publice sau universitare. Fiecare voluntar a spus personalului de la internare un singur lucru neadevărat: că auzea o voce care rostea cuvinte precum „gol”, „găunos” și „bufnitură” (în original „empty”, „hollow” și „thud”). Și-au dat, de asemenea, un nume fals și, acolo unde era nevoie, o ocupație falsă. Tot restul vieții lor l-au descris cu sinceritate.
Odată internați, spune articolul, au încetat să mai relateze vreun simptom și s-au purtat cum se purtau de obicei. Li se spusese că vor trebui să iasă singuri, convingând personalul că sunt bine. Și-au luat notițe, la început în secret, apoi pe față, iar personalul a comentat rareori acest lucru.
Ce a ieșit
Rezultatele raportate de Rosenhan erau izbitoare:
- Niciun pseudopacient nu a fost depistat de personal. Unsprezece internări au primit diagnosticul de schizofrenie; cea de la spitalul privat, de psihoză maniaco-depresivă.
- Internările au durat între 7 și 52 de zile, în medie 19 zile.
- Externarea a venit cu diagnosticul „în remisie”: potrivit articolului, fiecare pseudopacient a plecat cu schizofrenie „în remisie”, adică prezentă, dar fără simptome în acel moment. Rosenhan a văzut în asta dovada că eticheta rămânea chiar și atunci când comportamentul nu o justifica.
- Colegii de salon erau mai bănuitori decât personalul. La primele trei internări, 35 din cei 118 pacienți din secție și-au exprimat îndoiala că noul venit ar fi cu adevărat bolnav.
- Comportamentul obișnuit era citit prin prisma diagnosticului. În notele unei asistente despre un pseudopacient care scria în carnet se spunea: „Pacientul manifestă comportament de scriere.”
- Contactul era redus. Timpul petrecut zilnic cu psihiatri, psihologi și alți medici era în medie sub șapte minute. Pseudopacienților li s-au dat aproape 2.100 de pastile, dintre care au înghițit două.
Rosenhan a adăugat un al doilea studiu. La un spital de cercetare și învățământ al cărui personal auzise de rezultate și se îndoia că asemenea erori s-ar putea petrece acolo, angajaților li s-a spus că în următoarele trei luni unul sau mai mulți pseudopacienți vor încerca să intre, iar ei au evaluat fiecare pacient nou. Din 193 de internări, 41 au fost considerate, cu mare siguranță, pseudopacienți de cel puțin un membru al personalului, iar 23 de cel puțin un psihiatru. Rosenhan a scris că niciun pseudopacient, cel puțin din grupul lui, nu venise.
Concluzia lui a fost că spitalele de psihiatrie nu pot deosebi în mod sigur oamenii bolnavi de cei sănătoși și că, mai mult decât persoana însăși, contextul și eticheta determinau ce vedea personalul. A avut grijă să precizeze că personalul nu era crud; celor mai mulți, scria el, le păsa cu adevărat.
Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)
Prima provocare: Robert Spitzer. În 1975, psihiatrul Robert Spitzer, de la Columbia, a publicat o critică detaliată, pe care a extins-o în 1976. Principalele lui argumente:
- Simularea unui simptom spune puțin despre funcționarea diagnosticului. Într-o analogie împrumutată de la psihiatrul Kety, cineva care bea în secret sânge și apoi îl varsă la urgențe ar fi diagnosticat cu ulcer hemoragic, și nimeni nu ar trage concluzia că medicina nu poate diagnostica ulcerul.
- În cazul unui pacient care spune că aude voci, fără altă explicație, era rezonabil să fie luată în calcul schizofrenia, deși „diagnostic amânat” ar fi fost poate mai potrivit.
- „În remisie” nu era o formulă de rutină. La propriul lui spital, niciuna dintre cele peste 300 de externări cu schizofrenie din anul precedent nu purta acest cod. Din alte 12 spitale sunate de asistentul lui, 11 au spus că nu îl foloseau niciodată sau aproape niciodată. Așadar, susținea Spitzer, diagnosticele de externare arătau că personalul observase că pseudopacienții erau bine.
- Al doilea studiu, în care spitalul fusese pregătit să se aștepte la impostori, făcea alarmele false aproape inevitabile.
Spitzer a observat și că propriul răspuns al lui Rosenhan din 1975 vorbea de opt externări „în remisie”, nu de toate cele douăsprezece. El a numit articolul „pseudoștiință prezentată drept știință”. Spitzer avea să conducă apoi grupul de lucru din spatele DSM-III din 1980, manualul care a introdus criterii explicite pentru fiecare diagnostic.
Arhiva: Susannah Cahalan. Datele articolului nu puteau fi verificate: spitalele și voluntarii erau anonimi și, potrivit lui Scull, Rosenhan nu i-a dat lui Spitzer documentele pe care acesta i le-a cerut. După moartea lui, jurnalista Susannah Cahalan a început să-i cerceteze hârtiile. Cartea ei, The Great Pretender (2019), așa cum este descrisă de recenzenți și de Scull, relata că:
- Internarea lui Rosenhan a fost diferită. Fișele lui de la Haverford State Hospital, unde a fost internat sub numele de „David Lurie”, arată că i-a vorbit psihiatrului despre gânduri suicidare, sensibilitate la semnalele radio și capacitatea de a auzi gândurile altora, ceea ce depășește cu mult vocea unică descrisă în articol.
- Cei mai mulți pseudopacienți nu au fost găsiți niciodată. În afară de Rosenhan, Cahalan i-a identificat doar pe Bill Underwood și pe Harry Lando, voluntarul pe care Rosenhan l-a lăsat deoparte. Pe ceilalți nu i-a găsit, în ciuda unei căutări îndelungate.
- Relatarea lui Underwood nu se potrivea. El își amintea de o pregătire minimă, în afară de un sfat scurt despre cum să ascundă pastilele, iar Cahalan a conchis că ordinele de habeas corpus despre care articolul spune că fuseseră pregătite pentru fiecare voluntar nu existau. Recenzenții notează că cifrele din arhivă privind internarea lui și dimensiunea spitalului diferă de cele ale lui Rosenhan.
- Voluntarul lăsat deoparte avusese o experiență bună. Lando își publicase propria relatare în 1976. A petrecut 19 zile într-o secție neîncuiată cu 18 paturi a unui mare spital public, cu aproape un angajat la fiecare pacient și cu peste o oră pe zi petrecută cu personal cu doctorat. A găsit locul în mare parte terapeutic și nu a văzut nimic din neputința descrisă de Rosenhan, deși a simțit și el că un comportament obișnuit era interpretat ca simptom. Articolul spune că al nouălea voluntar a fost exclus pentru că falsificase părți din istoricul său; Cahalan, citând notele lui Rosenhan, sugerează că adevăratul motiv era că lui Lando îi plăcuse spitalul.
Recenzenții nu sunt de acord cât de departe merge Cahalan. În Nature, Alison Abbott a scris că Cahalan nu putea fi complet sigură că Rosenhan a trișat. Totuși, Kaplan, în Psychiatric Times, o citează pe Cahalan concluzionând că faptele au fost distorsionate intenționat, în timp ce Scull a considerat că ultimul ei capitol era prea reținut.
Acuzația de fraudă: Andrew Scull. Într-un articol din 2023 din History of Psychiatry, istoricul Andrew Scull, folosind materialele lui Cahalan cu permisiunea ei, a numit studiul „o fraudă științifică reușită”. El arată, de exemplu, că o ciornă enumera nouă pseudopacienți și că cifrele publicate au rămas aceleași după ce unul a fost scos, ceea ce el numește o imposibilitate statistică. Susține, de asemenea, că articolul a contribuit la împingerea psihiatriei americane spre DSM-III. Istoricul Roderick Buchanan, într-o recenzie a cărții lui Cahalan, a apreciat la rândul lui că dovezile studiului nu mai sunt credibile, observând totodată că Rosenhan a folosit totuși părți din experiența lui Lando în articolul publicat.
Ce este stabilit și ce nu. Stabilit, pe bază de documente: simptomele declarate de Rosenhan însuși au fost mai grave decât spune articolul, un voluntar a cărui experiență contrazicea concluzia a fost exclus, iar afirmațiile despre pregătire și date nu se potrivesc cu ce arată arhiva și voluntarii rămași în viață. Nestabilit: dacă pseudopacienții neidentificați au existat și ce intenționa Rosenhan. Rosenhan a murit în 2012, deci nu mai poate răspunde. Nimeni nu a repetat studiul cum se cuvine; o carte din 2004 a lui Lauren Slater părea să descrie o repetare, dar în răspunsul dat criticilor ea a dat de înțeles că nu făcuse una.
Etica
Designul depindea de înșelarea personalului medical, care nu știa că este observat și care, cu excepția administratorului și a psihologului-șef de la spitalul lui Rosenhan, informați dinainte, nu a fost înștiințat; articolul nu spune dacă cineva a fost informat ulterior. Rosenhan a apărat ascunderea ca pe un prim pas regretabil, dar necesar, și a ținut numele spitalelor și ale angajaților departe de articol. Și voluntarii și-au asumat riscuri reale: o internare nu se poate încheia întotdeauna ușor. Lando, privind înapoi, a spus că nu era pregătit să recomande simularea unei psihoze pentru a intra într-un spital, pentru că ridică probleme etice serioase.
Ce înseamnă astăzi
Studiul a devenit unul dintre cele mai citate articole din psihologie. Până la sfârșitul lui 2012 strânsese 867 de citări în Web of Science, în timp ce nicio critică a lui nu avea mai mult de 42. Această diferență face parte din poveste: un rezultat spectaculos s-a răspândit mult mai repede decât munca lentă de verificare.
Totuși, ceva rămâne. Îngrijorările legate de felul în care diagnosticele pot colora modul în care sunt văzuți oamenii și de condițiile proaste din unele instituții existau înainte de Rosenhan și nu depind de articolul lui. Dar studiul lui nu poate fi folosit ca dovadă pentru ele. Iar diagnosticele descriu afecțiuni reale cu care trăiesc mulți oameni; a te întreba cât de fiabile sunt e altceva decât a le respinge.
Din toate acestea decurg câteva obiceiuri, chiar dacă ele depășesc tot ce a testat studiul:
- Un rezultat celebru nu e același lucru cu un rezultat verificat. Întreabă dacă s-a uitat cineva la date.
- Când un studiu nu poate fi verificat deloc, de exemplu pentru că toți participanții sunt anonimi, tratează-l ca pe o afirmație, nu ca pe o descoperire.
- Observă când eticheta e cea care explică. „Comportamentul de scriere” înseamnă doar scris.
Ai fi trecut testul?
În curând. Nu este un test clinic de niciun fel. Vei citi note scurte despre aceeași după-amiază obișnuită într-o secție de spital: cineva care așteaptă lângă o ușă, care scrie într-un carnet, care vorbește cu alt pacient. Uneori nota începe cu un diagnostic, alteori nu. Tu descrii ce crezi că se întâmplă. La final vei vedea dacă titlul ți-a schimbat cuvintele și de ce acest singur exercițiu, ca și studiul lui Rosenhan, e prea mic ca să dovedească ceva de unul singur.
Întrebări frecvente
Ce a fost experimentul Rosenhan?
Într-un articol din 1973 publicat în Science, David Rosenhan a relatat că opt oameni fără simptome psihiatrice au reușit să fie internați în 12 spitale de psihiatrie din SUA spunând că aud o voce. Odată internați, s-au purtat normal, însă niciunul nu a fost depistat de personal. Unsprezece au fost internați cu diagnosticul de schizofrenie și unul cu psihoză maniaco-depresivă; articolul spune că fiecare a fost externat cu schizofrenie „în remisie”, deși mai târziu Rosenhan a indicat cifra de opt.
A fost experimentul Rosenhan o fraudă?
Este o chestiune disputată. Jurnalista Susannah Cahalan a descoperit că fișele de spital ale lui Rosenhan descriu simptome mai grave decât cele din articol și că un voluntar care avusese o experiență pozitivă a fost lăsat deoparte. Ea a putut identifica doar doi pseudopacienți în afară de Rosenhan. Istoricul Andrew Scull numește studiul o fraudă. Rosenhan a murit în 2012 și nu mai poate răspunde.
A fost replicat experimentul Rosenhan?
Nu. O carte din 2004 a lui Lauren Slater părea să descrie o repetare, dar în răspunsul dat criticilor ea a dat de înțeles că nu făcuse de fapt un studiu. Designul nu a fost niciodată repetat cum se cuvine.
A fost etic experimentul Rosenhan?
S-a bazat pe înșelarea personalului spitalelor, care nu știa că este studiat. Rosenhan a recunoscut că ascunderea era neplăcută, dar a susținut că nu putea fi evitată. Unul dintre voluntari, Harry Lando, a scris mai târziu că nu poate recomanda simularea unei psihoze pentru a intra într-un spital, invocând probleme etice serioase.
Surse
- Rosenhan, D. L. (1973). On being sane in insane places. Science, 179(4070), 250–258. doi:10.1126/science.179.4070.250
- Spitzer, R. L. (1975). On pseudoscience in science, logic in remission, and psychiatric diagnosis: A critique of Rosenhan's 'On being sane in insane places'. Journal of Abnormal Psychology, 84, 442–452.
- Spitzer, R. L. (1976). More on pseudoscience in science and the case for psychiatric diagnosis: A critique of D. L. Rosenhan's 'On being sane in insane places' and 'The contextual nature of psychiatric diagnosis'. Archives of General Psychiatry, 33, 459–470.
- Lando, H. A. (1976). On being sane in insane places: A supplemental report. Professional Psychology: Research and Practice, 7(1), 47–52. doi:10.1037/0735-7028.7.1.47
- Cahalan, S. (2019). The great pretender: The undercover mission that changed our understanding of madness. Grand Central Publishing.
- Scull, A. (2023). Rosenhan revisited: Successful scientific fraud. History of Psychiatry, 34(2). doi:10.1177/0957154X221150878
- Scull, A. (2020, 25 January). Review of The great pretender by Susannah Cahalan. The Spectator.
- Abbott, A. (2019). Double deception in the asylum? Nature, 574, 622–623.
- Kaplan, R. M. (2020, 9 March). The great pretender: The undercover mission that changed our understanding of madness [Book review]. Psychiatric Times. www.psychiatrictimes.com/view/great-pretender-undercover-mission-changed-our-understanding-madness
- Buchanan, R. D. Book review: The great pretender. Journal of the History of the Behavioral Sciences. doi:10.1002/jhbs.22021
- Ruscio, J. (2015). Rosenhan pseudopatient study. In R. L. Cautin & S. O. Lilienfeld (Eds.), The encyclopedia of clinical psychology. Wiley. doi:10.1002/9781118625392.wbecp425
- Psychiatric News (2016). Robert Spitzer, M.D., dies at age 83, hailed as pioneering diagnostician. doi:10.1176/appi.pn.2016.2a5
- Stanford Law School (2012, 16 February). Stanford Law School mourns the loss of David L. Rosenhan, professor of law & psychology, emeritus. law.stanford.edu/press/stanford-law-school-mourns-the-loss-of-david-l-rosenhan-professor-of-law-psychology-emeritus