David L. Rosenhan · 1973

Studiul lui Rosenhan cu pseudopacienți

Dacă o persoană fără niciun simptom psihiatric este internată într-un spital de psihiatrie, va observa personalul acest lucru sau diagnosticul va colora tot ce vede?

  • 12 spitale de psihiatrie din cinci state americane, pe Coasta de Est și pe cea de Vest (numele nu apar în articol)
  • Contestat

Întrebarea

La începutul anilor 1970, psihiatria era criticată din multe direcții, iar una dintre cele mai incisive întrebări privea chiar diagnosticul. David Rosenhan, psiholog care preda psihologie și drept la Stanford, a formulat-o în prima frază a articolului său: dacă normalitatea și nebunia sunt categorii reale, cum le-ar putea deosebi cineva? Testul lui era simplu. Să trimită oameni fără simptome în spitale de psihiatrie și să vadă dacă personalul își dă seama.

Cum s-a desfășurat

Potrivit articolului, publicat în Science în ianuarie 1973, au participat opt oameni: un doctorand în psihologie, trei psihologi, un pediatru, un psihiatru, un pictor și o casnică. Trei erau femei și cinci bărbați. Primul a fost chiar Rosenhan.

Împreună au cerut internarea în 12 spitale din cinci state, pe Coasta de Est și pe cea de Vest. Erau spitale vechi și noi, centre de cercetare și spitale obișnuite; toate, cu o singură excepție, erau publice sau universitare. Fiecare voluntar a spus personalului de la internare un singur lucru neadevărat: că auzea o voce care rostea cuvinte precum „gol”, „găunos” și „bufnitură” (în original „empty”, „hollow” și „thud”). Și-au dat, de asemenea, un nume fals și, acolo unde era nevoie, o ocupație falsă. Tot restul vieții lor l-au descris cu sinceritate.

Odată internați, spune articolul, au încetat să mai relateze vreun simptom și s-au purtat cum se purtau de obicei. Li se spusese că vor trebui să iasă singuri, convingând personalul că sunt bine. Și-au luat notițe, la început în secret, apoi pe față, iar personalul a comentat rareori acest lucru.

Ce a ieșit

Rezultatele raportate de Rosenhan erau izbitoare:

Rosenhan a adăugat un al doilea studiu. La un spital de cercetare și învățământ al cărui personal auzise de rezultate și se îndoia că asemenea erori s-ar putea petrece acolo, angajaților li s-a spus că în următoarele trei luni unul sau mai mulți pseudopacienți vor încerca să intre, iar ei au evaluat fiecare pacient nou. Din 193 de internări, 41 au fost considerate, cu mare siguranță, pseudopacienți de cel puțin un membru al personalului, iar 23 de cel puțin un psihiatru. Rosenhan a scris că niciun pseudopacient, cel puțin din grupul lui, nu venise.

Concluzia lui a fost că spitalele de psihiatrie nu pot deosebi în mod sigur oamenii bolnavi de cei sănătoși și că, mai mult decât persoana însăși, contextul și eticheta determinau ce vedea personalul. A avut grijă să precizeze că personalul nu era crud; celor mai mulți, scria el, le păsa cu adevărat.

Ce s-a întâmplat de fapt (replicări și critici)

Prima provocare: Robert Spitzer. În 1975, psihiatrul Robert Spitzer, de la Columbia, a publicat o critică detaliată, pe care a extins-o în 1976. Principalele lui argumente:

Spitzer a observat și că propriul răspuns al lui Rosenhan din 1975 vorbea de opt externări „în remisie”, nu de toate cele douăsprezece. El a numit articolul „pseudoștiință prezentată drept știință”. Spitzer avea să conducă apoi grupul de lucru din spatele DSM-III din 1980, manualul care a introdus criterii explicite pentru fiecare diagnostic.

Arhiva: Susannah Cahalan. Datele articolului nu puteau fi verificate: spitalele și voluntarii erau anonimi și, potrivit lui Scull, Rosenhan nu i-a dat lui Spitzer documentele pe care acesta i le-a cerut. După moartea lui, jurnalista Susannah Cahalan a început să-i cerceteze hârtiile. Cartea ei, The Great Pretender (2019), așa cum este descrisă de recenzenți și de Scull, relata că:

Recenzenții nu sunt de acord cât de departe merge Cahalan. În Nature, Alison Abbott a scris că Cahalan nu putea fi complet sigură că Rosenhan a trișat. Totuși, Kaplan, în Psychiatric Times, o citează pe Cahalan concluzionând că faptele au fost distorsionate intenționat, în timp ce Scull a considerat că ultimul ei capitol era prea reținut.

Acuzația de fraudă: Andrew Scull. Într-un articol din 2023 din History of Psychiatry, istoricul Andrew Scull, folosind materialele lui Cahalan cu permisiunea ei, a numit studiul „o fraudă științifică reușită”. El arată, de exemplu, că o ciornă enumera nouă pseudopacienți și că cifrele publicate au rămas aceleași după ce unul a fost scos, ceea ce el numește o imposibilitate statistică. Susține, de asemenea, că articolul a contribuit la împingerea psihiatriei americane spre DSM-III. Istoricul Roderick Buchanan, într-o recenzie a cărții lui Cahalan, a apreciat la rândul lui că dovezile studiului nu mai sunt credibile, observând totodată că Rosenhan a folosit totuși părți din experiența lui Lando în articolul publicat.

Ce este stabilit și ce nu. Stabilit, pe bază de documente: simptomele declarate de Rosenhan însuși au fost mai grave decât spune articolul, un voluntar a cărui experiență contrazicea concluzia a fost exclus, iar afirmațiile despre pregătire și date nu se potrivesc cu ce arată arhiva și voluntarii rămași în viață. Nestabilit: dacă pseudopacienții neidentificați au existat și ce intenționa Rosenhan. Rosenhan a murit în 2012, deci nu mai poate răspunde. Nimeni nu a repetat studiul cum se cuvine; o carte din 2004 a lui Lauren Slater părea să descrie o repetare, dar în răspunsul dat criticilor ea a dat de înțeles că nu făcuse una.

Etica

Designul depindea de înșelarea personalului medical, care nu știa că este observat și care, cu excepția administratorului și a psihologului-șef de la spitalul lui Rosenhan, informați dinainte, nu a fost înștiințat; articolul nu spune dacă cineva a fost informat ulterior. Rosenhan a apărat ascunderea ca pe un prim pas regretabil, dar necesar, și a ținut numele spitalelor și ale angajaților departe de articol. Și voluntarii și-au asumat riscuri reale: o internare nu se poate încheia întotdeauna ușor. Lando, privind înapoi, a spus că nu era pregătit să recomande simularea unei psihoze pentru a intra într-un spital, pentru că ridică probleme etice serioase.

Ce înseamnă astăzi

Studiul a devenit unul dintre cele mai citate articole din psihologie. Până la sfârșitul lui 2012 strânsese 867 de citări în Web of Science, în timp ce nicio critică a lui nu avea mai mult de 42. Această diferență face parte din poveste: un rezultat spectaculos s-a răspândit mult mai repede decât munca lentă de verificare.

Totuși, ceva rămâne. Îngrijorările legate de felul în care diagnosticele pot colora modul în care sunt văzuți oamenii și de condițiile proaste din unele instituții existau înainte de Rosenhan și nu depind de articolul lui. Dar studiul lui nu poate fi folosit ca dovadă pentru ele. Iar diagnosticele descriu afecțiuni reale cu care trăiesc mulți oameni; a te întreba cât de fiabile sunt e altceva decât a le respinge.

Din toate acestea decurg câteva obiceiuri, chiar dacă ele depășesc tot ce a testat studiul:

Ai fi trecut testul?

În curând. Nu este un test clinic de niciun fel. Vei citi note scurte despre aceeași după-amiază obișnuită într-o secție de spital: cineva care așteaptă lângă o ușă, care scrie într-un carnet, care vorbește cu alt pacient. Uneori nota începe cu un diagnostic, alteori nu. Tu descrii ce crezi că se întâmplă. La final vei vedea dacă titlul ți-a schimbat cuvintele și de ce acest singur exercițiu, ca și studiul lui Rosenhan, e prea mic ca să dovedească ceva de unul singur.

Întrebări frecvente

Ce a fost experimentul Rosenhan?

Într-un articol din 1973 publicat în Science, David Rosenhan a relatat că opt oameni fără simptome psihiatrice au reușit să fie internați în 12 spitale de psihiatrie din SUA spunând că aud o voce. Odată internați, s-au purtat normal, însă niciunul nu a fost depistat de personal. Unsprezece au fost internați cu diagnosticul de schizofrenie și unul cu psihoză maniaco-depresivă; articolul spune că fiecare a fost externat cu schizofrenie „în remisie”, deși mai târziu Rosenhan a indicat cifra de opt.

A fost experimentul Rosenhan o fraudă?

Este o chestiune disputată. Jurnalista Susannah Cahalan a descoperit că fișele de spital ale lui Rosenhan descriu simptome mai grave decât cele din articol și că un voluntar care avusese o experiență pozitivă a fost lăsat deoparte. Ea a putut identifica doar doi pseudopacienți în afară de Rosenhan. Istoricul Andrew Scull numește studiul o fraudă. Rosenhan a murit în 2012 și nu mai poate răspunde.

A fost replicat experimentul Rosenhan?

Nu. O carte din 2004 a lui Lauren Slater părea să descrie o repetare, dar în răspunsul dat criticilor ea a dat de înțeles că nu făcuse de fapt un studiu. Designul nu a fost niciodată repetat cum se cuvine.

A fost etic experimentul Rosenhan?

S-a bazat pe înșelarea personalului spitalelor, care nu știa că este studiat. Rosenhan a recunoscut că ascunderea era neplăcută, dar a susținut că nu putea fi evitată. Unul dintre voluntari, Harry Lando, a scris mai târziu că nu poate recomanda simularea unei psihoze pentru a intra într-un spital, invocând probleme etice serioase.

Surse

  1. Rosenhan, D. L. (1973). On being sane in insane places. Science, 179(4070), 250–258. doi:10.1126/science.179.4070.250
  2. Spitzer, R. L. (1975). On pseudoscience in science, logic in remission, and psychiatric diagnosis: A critique of Rosenhan's 'On being sane in insane places'. Journal of Abnormal Psychology, 84, 442–452.
  3. Spitzer, R. L. (1976). More on pseudoscience in science and the case for psychiatric diagnosis: A critique of D. L. Rosenhan's 'On being sane in insane places' and 'The contextual nature of psychiatric diagnosis'. Archives of General Psychiatry, 33, 459–470.
  4. Lando, H. A. (1976). On being sane in insane places: A supplemental report. Professional Psychology: Research and Practice, 7(1), 47–52. doi:10.1037/0735-7028.7.1.47
  5. Cahalan, S. (2019). The great pretender: The undercover mission that changed our understanding of madness. Grand Central Publishing.
  6. Scull, A. (2023). Rosenhan revisited: Successful scientific fraud. History of Psychiatry, 34(2). doi:10.1177/0957154X221150878
  7. Scull, A. (2020, 25 January). Review of The great pretender by Susannah Cahalan. The Spectator.
  8. Abbott, A. (2019). Double deception in the asylum? Nature, 574, 622–623.
  9. Kaplan, R. M. (2020, 9 March). The great pretender: The undercover mission that changed our understanding of madness [Book review]. Psychiatric Times. www.psychiatrictimes.com/view/great-pretender-undercover-mission-changed-our-understanding-madness
  10. Buchanan, R. D. Book review: The great pretender. Journal of the History of the Behavioral Sciences. doi:10.1002/jhbs.22021
  11. Ruscio, J. (2015). Rosenhan pseudopatient study. In R. L. Cautin & S. O. Lilienfeld (Eds.), The encyclopedia of clinical psychology. Wiley. doi:10.1002/9781118625392.wbecp425
  12. Psychiatric News (2016). Robert Spitzer, M.D., dies at age 83, hailed as pioneering diagnostician. doi:10.1176/appi.pn.2016.2a5
  13. Stanford Law School (2012, 16 February). Stanford Law School mourns the loss of David L. Rosenhan, professor of law & psychology, emeritus. law.stanford.edu/press/stanford-law-school-mourns-the-loss-of-david-l-rosenhan-professor-of-law-psychology-emeritus